Ai mei nu m-au privit cu superioritatea adulţilor care le ştiu pe toate, faţă de un plod ce intrase de-a buşilea în viaţă. Deşi mă iubeau ca pe ochii din cap, nu m-au alintat cu diminutive, nici nu-mi vorbeau cu onomatopee. Eram un mic om mare. Făceam tot ce îi putea da prin minte unui năzdrăvan de copil, iar în familie devenisem membru cu drepturi depline şi fără multe obligaţii. De fapt, una singură, să învăţ – însă îmi ajungea cu vârf şi îndesat!
Şcoala avea destule momente neplăcute – şi, mai ales, era în fiecare zi! E-adevărat, aflasem tot felul de lucruri, pe care tovarăşa ni le tot repeta, doar îşi vor săpa făgaş în calcarul minţii noastre. Încă din clasa întâi am făcut cunoştinţă cu teoria lui Albert Einstein: timpul e relativ. Dacă la scriere şi citire ceasornicul minţii mele ticăia firesc, la aritmetică minutarul încetinea, de parcă pendula zilei s-ar fi topit, curgând precum în picturile lui Dali. Da, timpul era o iluzie! Ce atâta filosofie?
Când repede, când încet, semestrul trecuse cumva şi iată-mă în prima vacanţă de iarnă din viaţa mea de şcolar. Două săptămâni de libertate, în care să mă bucur de fiecare clipă! Întâi, aveam planuri mari cu Dragoş, băiatul vecinilor de la parter, căruia îi pregătisem nişte surprize. El nu mergea încă la şcoală – fericitul! – dar ştia de la mine să se aştepte la ce era mai rău, sigur nu va fi dezamăgit! Tot în vacanţa asta, tata şi cu mine plănuiam să dăm gata Potopul lui Sienkiewicz. Începusem să citesc binişor, însă nu mă încumetam să mă arunc într-un roman fluviu; deocamdată pescuiam în râuleţe de cuvinte.
Cel mai mult aşteptam să merg cu mama pe teren. Văzusem în filme cum o insignă de poliţist deschidea toate uşile în America. În Braşovul nostru de peste ocean, o legitimaţie de la Intreprinderea de Locuinţe şi Localuri te lăsa să intri în orice casă din oraşul vechi. Străzile mamei! Le ştiam, le bătusem pe fiecare; ce mai, m-aş fi putut angaja la ILL cu ochii închişi. Salariul era mic, alergătură şi hârţogărie multă, dar ce conta! Am intrat pe porţi de lemn, din tablă şi fier forjat, am păşit peste albii pietruite dintre garduri vii. Era de-ajuns să batem la o uşă – nu trebuia să ciocănim îndelung sau să sunăm de două ori ca poştaşul din filmul cu Jack Nicholson – şi ni se deschidea îndată. Mama avea o legitimaţie mai tare decât a agenţilor FBI!
Aşa gândeam pe atunci, scăpând din vedere un amănunt: pe bucata de carton nu scria, fie şi cu litere mici, „însoţită de copil“. Eu n-aveam ce să caut în casele oamenilor. Dacă un locatar ar fi reclamat-o, mama îşi pierdea serviciul. Nu era stăpâna oraşului vechi, ci doar o funcţionară de teren, muncită mult, plătită prost şi care putea fi dată oricând afară. Din fericire, nimeni nu s-a plâns de câte ori a venit cu „o fetiţă atât de bine crescută şi cuminte“; da, despre mine era vorba! Şi-aşa, într-o dimineaţă de decembrie, când eu aveam vacanţă iar mama nu, am pornit pe teren.
Braşovenii care au casele pe dealuri sunt de două ori norocoşi: locuiesc într-un oraş de poveste şi, mai mult de-atât, crengile unui brad, vişin sau prun le bat dimineţile în ferestre. Inima verde a Braşovului a fost dintotdeauna Dealul Cetăţii, cu fortăreaţa din vârf şi brâul străzilor urcându-l în terase, ca la piramidele incaşe. De pe strada Mihail Eminescu se vedea coama împădurită a Tâmpei şi puzderia de acoperişuri, iederă roşie căţărându-se pe Făgetului, cât ţinea Strada Lungă, cu biserica Bartolomeu la capăt asemeni unei săgeţi de piatră ce arăta spre Măgura Codlei. Culmea aceea dădea în fiecare zi buletinul meteorologic: dacă soarele apunea după nori, urma o zi ploioasă – până şi copiii de grădiniţă ştiau asta.
Măgura nu se zărea de pe Strada Lungă, unde locuiam, dar ziua în care am urcat Dealul Cetăţii s-a nimerit fără vreun nor pe cer. Cu o noapte înainte ninsese şi, cum nu treceau decât puţine maşini şi nu foarte multă lume, eram bucuroasă să-mi adâncesc urmele în zăpada neatinsă şi scânteietoare. Pe dealuri, casele nu sunt lipite una de alta, ci înconjurate de pomi, straturi de flori, arbuşti. Grădinile acelea îmi plăceau în toate anotimpurile, din primăvară – când galbene tufe de Forsythia explodau pe lângă garduri – până în toamna ce scutura copacii de frunze. Le văzusem trezindu-se de sub zăpezi, apoi în culorile verii. Acum dormeau iarăşi sub pătura albă ce acoperise până şi piticii de ghips.
Clădirile de pe străzile Colonel Buzoianu, Doctor Marinescu şi Maior Cranţa arătau ca nişte mici conace, cu ferestre ogivale, foişoare, terase, frontoane, coloane la intrare şi porţi masive. Pe vremuri, fiecare aparţinuse unui singur proprietar, însă astăzi locuiau câte opt-nouă familii într-una, toţi chiriaşi ai statului. Dacă încăperile se putuseră repartiza, una mie, una ţie, băile şi bucătăriile trebuiau împărţite frăţeşte între apartamente. Cum nici fraţii buni – poate doar siamezii, care n-au încotro – nu se înţeleg întotdeauna, certurile se ţineau lanţ.
Aici intra în rol mama, încercând să împace pe toată lumea. De parcă s-ar fi putut! Era greu să mulţumeşti oamenii, iar casele nu stăteau nici ele locului. Încăperile ba se lărgeau, ba intrau la apă, de parcă noapte de noapte, la adăpostul întunericului, pereţii se mutau cu paşi de furnică, încolo şi-ncoace. Schimburi de locuinţă, repartiţii, măsurători, locatari şterşi din cartea de imobil, alţii care întăreau rândurile chiriaşilor – erau evenimente la ordinea zilei. Abia se stingea un focar de vrajbă şi izbucneau altele, ca nişte incendii într-o pădure plină cu uscături. Toţi locatarii erau bătăioşi, luptând pentru fiecare palmă de parchet, apărând holurile sub deviza pe-aici nu se trece.
Singurii care nu îi dădeau bătăi de cap mamei erau foştii proprietari. Unii plecaseră spre ţări mai calde, alţii aleseseră să rămână şi după naţionalizare – legaţi de amintiri, de casa ce fusese cândva a lor, sau fiindcă nu se încumetau să ia viaţa de la început printre străini. Liniştiţi, discreţi, retraşi, se ţineau departe de certurile celorlalţi şi voiau un singur lucru de la vecinii lor: să fie lăsaţi în pace. Mama m-a dus pe la unii dintre ei, iar de fiecare dată mi s-a părut că păşisem în altă lume.
Apartamentele lor, cu lucruri rămase de odinioară, semănau cu nişte muzee. Nu găseai acolo peştele de sticlă tronând pe macrameul de pe televizor, eterna tapiserie cu răpirea din Serai, nici fata cu gâsca sau bibelouri de la talcioc. În loc de asta... Nici nu ştiu cu ce să încep! Poate cu sobele de teracotă, cafenii sau albe, cu cahle din care ieşeau capete de lei, având ochi de porţelan pictat; poate cu covoarele de buhara, potrivite să calci pe ele desculţ, ori cu candelabrele scuturându-şi cristalul peste obiectele lustruite de vreme, toate având povestea lor. Tablourile o spuneau singure: portrete, peisaje, naturi moarte, fiecare închidea între rame nu doar ce văzuse pictorul, ci şi ce simţise. Altfel cum de m-ar fi întristat Doamna de pe lac, ori mi-ar fi dat ghes Valsul Lunii la măcar o piruetă. Habar n-am cine le făcuse, fiindcă oricât am căutat mai târziu nu le-am găsit în vreun album. Aşa cum aveam să constat, lucrurile au tendinţa uneori să se adune, alteori să se risipească, după sufletul proprietarilor. La cei de pe Dealul Cetăţii obiectele-amintiri prisoseau, dădeau pe dinafară din vitrine de sticlă şi de pe etajere, se revărsau pe măsuţe şi servante, printre ghivecele cu flori din marginea ferestrelor.
Iar curatorii muzeelor înghesuite la demisoluri sau în mansarde semănau cu apartamentele lor: aveau stil. Pe domnii în halate matlasate nu i-ai fi văzut ducând gunoiul vara în şlapi, maieu şi pantaloni de trening. Doamnele îşi strângeau părul cu agrafe, în loc să îl pună pe moaţe, purtând rochii până la glezne în locul capoatelor de diftină care erau uniforma casnicelor prin anii ’60. Păşeau cu eleganţă chiar şi în papuci de casă, iar când se aşezau pe scaun nu puneau picior peste picior; stăteau cu ele lipite, spatele drept şi mâinile odihnindu-se pe genunchi. Nu gesticulau, nici nu ridicau vreodată tonul. Dar mai important era ce spuneau. Vecinele noastre de pe Strada Lungă ar fi făcut mărturisiri complete oricui le trecea pragul. Doamnele de pe Dealul Cetăţii nu erau înclinate spre confesiuni – poate fiindcă viaţa le învăţase greutatea în aur a tăcerii.
Discrete şi mai degrabă neîncrezătoare cu străinii, se deschideau rar, la fel ca sipetele unde îşi ţineau teancurile de scrisori. Pe mama o invitau la o dulceaţă şi-un pahar cu apă proaspătă, parcă scoasă dintr-o fântână, apoi îi dădeau un buletin de ştiri nepărtinitor de pe frontul războiului între locatari. La sfârşit adăugau şi o istorie de demult, câteodată nişte sfaturi, reţete de bucătărie, secrete despre cultivarea plantelor de apartament sau arta preparării cafelei la ibric cu caimacul de un deget.
Mama avea de mers la trei adrese în ziua aceea, iar prima era pe Maior Cranţa, partea numerelor cu soţ. Dacă s-ar fi făcut un concurs de frumuseţe între casele străzii, vila cu două coloane de granit la intrare ar fi câştigat cu siguranţă. Vara se îmbrăca în iederă până la acoperiş, cu hortensii în balcoane şi muşcate la fiecare fereastră. Nici iarna n-arăta rău, cu brăduţii argintii ce mărgineau poteca, vegheaţi de cei doi urşi de piatră.
Serviciul mamei era interesant. Intra într-o mulţime de case şi cunoştea tot felul de oameni, ori aşa vedeam eu lucrurile. Ca de atâtea ori în copilărie, îmi arăta însă doar partea bună a lucrurilor, de celelalte având grijă să mă ferească. Vizita de astăzi nu era fără probleme, dar nici complicată, intrând în categoria administrativă. Chiriaşa de la demisol trimisese o cerere de recalculare a chiriei. De obicei locatarii nu se reclamau singuri. Ciudat, nu? Ori semnatara era naivă, ori avea un simţ al datoriei ieşit din comun.
În loc de sonerie, uşa apartamentului 14 avea un cap de lup cu un inel de bronz între fălci. În spatele tăbliei masive mi-am închipuit un labirint de încăperi şi coridoare, un fel de peşteră a piraţilor din Caraibe. Cum orice comoară este păzită de un balaur sau măcar de un pechinez nervos, m-am tras în spatele mamei, care se pregătea să ciocăne încă o dată. N-a fost nevoie. Uşa s-a deschis, întâi de o palmă, cât să încapă legitimaţia de ILL, apoi larg, ca o invitaţie.
– Găsiţi papuci în antreu.
Câte bordeie atâtea obiceie – suna o vorbă în Ardeal. Se spune obiceiuri m-ar fi corectat tovarăşa învăţătoare. Dar eram în vacanţă, când puteam folosi licenţe poetice fără să îmi scadă cineva nota.
Pe carpeta din hol am găsit o întreagă colecţie de papuci de casă: croşetaţi, făcuţi cu andrelele, din lână, pâslă sau piele-ntoarsă. Am ales perechea care mi se potrivea, lăsând în loc ghetuţele, iar mama şi-a dat jos galoşii. Pe vremea aceea oamenii se descălţau când mergeau în vizită. Mi se părea firesc; dacă la tine nu aduci noroiul sau praful de pe străzi, de ce ai face-o în casele altora? Mi-am vârât deci picioarele în papucii flauşaţi, calzi de la dogoarea sobei de teracotă. Între timp, mama o luase pe urmele gazdei şi m-am ţinut după ea, nu de alta, dar să nu mă rătăcesc prin labirint.
Întâi era vestibulul cu turma papucilor, apoi un hol având de o parte o baie mică şi de alta bucătăria-chicinetă, după care o cameră atât de ticsită încât expresia n-aveai unde să arunci un ac căpăta noi înţelesuri. Tavanul cu stucaturi, pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri, draperiile de brocart, candelabrul din tavan şi cele două lampadare din colţuri opuse, mobilele masive – peste toate mi-au lunecat ochii ca pe luciul unei ape. Cu a doua privire am coborât mai adânc, zăbovind asupra detaliilor: biblioteca cu rafturi îndoite sub greutatea cărţilor legate în piele, vitrinele unde domnea o dezordine savantă – pahare albastre şi verzi, sclipind ca nişte ochi de păun, porţelanuri delicate, statuete din fildeş, ceşcuţe adunate în jurul unui ceainic, tăviţe filigranate. Erau acolo vaze din porţelan de Meissen, clopoţei din cristal de Murano, servicii Rosenthal, tacâmuri de argint şi un coupe-papier imitând un pumnal de Toledo. Acum aş ştii să le spun pe nume! Pe o măsuţă de mahon, înconjurată de ghirlande sculptate, se afla un gramofon cu pâlnie de alamă, iar într-un colţ un pian ciudat, fără coadă, având capacul ridicat; cântase cineva chiar înainte de venirea noastră?
Gazda a trecut în altă încăpere, unde erau două paturi, unul mare şi unul mai mic. M-am uitat la pereţii cu icoane pe lemn şi pe sticlă, apoi la uşa pe care intrasem, fiindcă alta nu mai era. Labirintul, castelul, apartamentul se terminau aici. Două camere, baie, hol, bucătărie. Doar atât? Stăpâna casei stătea în sfârşit locului şi am putut să o privesc cu luare-aminte: părul cărunt strâns într-un coc, ţinuta dreaptă, rochia neagră, sobră, şalul de caşmir aruncat peste umeri, ca o pisică argintie ce i se încolăcise la gât. Bătrâna era una dintre fostele proprietare de pe Dealul Cetăţii, stăpână astăzi pe nişte mobile desperecheate şi mulţimea obiectelor atât de încărcate de amintiri încât ar fi tras la cântar ca plumbul.
Mă zgâiam încă la măsuţa de toaletă – unde erau o puzderie de sticluţe de parfum, un pieptene de fildeş, casete din lemn de cireş, unele întredeschise, din care se revărsau mărgele şi perle, iar în mijlocul lor un oval argintiu cu ramă de baga. Doamna se privise în oglinda aceea ani şi ani. Oare ochiul ce nu clipea niciodată o văzuse şi el, întâi copilă, adolescentă, tânără femeie, apoi cu fire albe în păr? Câteodată îmi treceau prin minte gânduri ciudate, cărora nu mă pricepeam să le dau de capăt. Din fericire, vocea mamei m-a readus cu picioarele pe pământ.
– Două camere, plus dependinţe. Aşa scrie şi în acte. E ceva greşit?
Doamna a aruncat o privire împrejur, apoi a coborât vocea, de parcă pereţii ar fi putut să o audă cum îi vorbea de rău.
– Camera asta. Are mai mult decât stă scris în contractul de închiriere.
Dintr-un scrin a dat la iveală nişte hârtii îngălbenite, aşezându-le cu grijă pe masă. Alături, mama a pus schiţele pe care le luase cu ea, apoi a scos din poşetă arma funcţionarilor de teren, ruleta. Cum nu eram degeaba acolo, ci un ajutor de nădejde, am apucat coada şarpelui de cinci metri, aşezând-mă într-un colţ al încăperii, iar mama a tras de capul rotund, întinzându-l. În doi timpi şi trei mişcări am măsurat camera de la un perete la altul, întâi pe lungime, apoi pe lăţime. Înmulţite dădeau suprafaţa, cum ştiam de la aritmetică.
A ieşit cum era în proiectul casei, nu după cum măsurase un angajat al statului, cu şaptesprezece ani în urmă. Doamna dăduse peste vechile planuri din întâmplare, într-un cufăr din pod ce trebuise mutat când se schimbaseră ţiglele acoperişului. Se uitase prin acte şi anunţase imediat ILL-ul despre nepotrivirea din cifre. Nu ne învăţau părinţii şi tovarăşa să fim mereu corecţi? Greşeala recunoscută este pe jumătate iertată, ori aşa se spune. Mama s-a grăbit să o liniştească pe gazda noastră.
– N-aveţi nici o vină, o să scriu clar asta!
– Dar cine?
Mama a înţeles imediat ce voia să spună.
– Funcţionarul care a greşit e demult la pensie. Nu va avea nimeni de suferit.
– Şi penalităţile?
Un cuvânt necunoscut mie, care nu putea să însemne nimic bun. Mama l-a alungat cu un gest al mâinii şi cu un zâmbet; acelaşi care îmi spunea fără vorbe, o să treacă, de câte ori mă loveam sau păţeam vreun necaz. Da, şi copiii au din astea, mai des decât s-ar crede.
– Nu va fi niciuna. Doar vi se va mări chiria, de luna viitoare. Nu mult, cu câţiva lei.
La cât erau pensiile în anii ’60, fiecare ban conta, însă doamna s-a luminat la faţă, de parcă i se luase un bolovan de pe inimă. Se temuse de mai rău. Dacă o puneau să plătească diferenţa, plus penalităţile, pe toţi cei şaptesprezece ani?
Le rezolvaserăm repede pe toate, iar acum urma partea plăcută a vizitei. Doamna ne-a invitat înapoi în sufragerie şi, în timp ce ne aşezam pe canapea, a dispărut în bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă plină cu fursecuri. Mama ciugulea din primul, eu eram la al patrulea, când am auzit uşa de la intrare. Venise cineva de-al casei, fiindcă avea cheie. Cine putea fi? Când eram mică, mă pomeneam câteodată întrebându-mă cu voce tare, despre una ori despre alta. Deşi de data asta n-am făcut-o, nelămurirea-mi nerostită a primit răspuns:
– E nepoata mea, Artemiza.
Mi-au sunat toţi clopoţeii minţii: ştiam o fată cu numele ăsta neobişnuit... Aveam să o cunosc pe a doua? Însă nu era o stranie coincidenţă, zeii hazardului îşi vedeau de ale lor. În pragul sufrageriei a apărut colega mea de clasă.
Artemiza – singură şi unică – a fost la fel de surprinsă să dea cu ochii cu mine. Nu ne întâlniserăm până atunci decât la şcoală, unde era mai retrasă chiar decât mine, oricât ar fi de greu de crezut. Poate fiindcă părinţii îi muriseră într-un accident de maşină şi rămăsese în grija bunicii. Şi eu o iubeam mult pe a mea. Dar să nu mai fie mama, tata, ori amândoi? Fără ei ar fi fost ca fără soare... Tăcerea se lungea asemeni unui elastic vechi, gata să se rupă. Trebuia să spun ceva, orice.
– Suntem... am început.
– Prietene.
Voiam să spun colege, dar Artemiza mi-o luase înainte; de ce cu o minciună? Eram gata să readuc pârâul adevărului în albie, când m-am oprit. Puţin îi păsa Artemizei dacă eram prietene, colege sau nu ne cunoşteam deloc. Singura pe care încerca să o convingă era bunica ei. Nişte prietene ce habar n-avuseseră unde locuia fiecare? Doamna s-a făcut că nu bagă de seamă, umplându-mi din nou farfuria cu fursecuri. Erau bune, mai ales cele cu ciocolată, dar eu altceva voiam. Mi-am făcut curaj şi am pus întrebarea care îmi dădea târcoale de când intrasem.
– De ce nu are pianul ăsta coadă?
Nu mai văzusem vreunul în realitate, doar în poze ori la televizor, şi – dezamăgire! – aceluia îi lipsea partea din spate, de parcă cineva îl retezase la jumătate. Nedumerirea mea a făcut-o pe mama să se încrunte, însă gazda noastră părea amuzată de atâta naivitate, ca să nu zic ignoranţă.
– E o pianină, mi-a desluşit. Un pian n-ar fi încăput pe uşă. Fiul meu a avut un Steinway cu care dădea concerte la Ateneu. I l-au luat când...
Vorbea despre tatăl Artemizei. Şi, după negura ce îi învelise privirea, accidentul de maşină nu era singura amintire pe care încerca să o uite. Artemiza n-a lăsat umbra din ochii bunicii ei să devină noapte.
– Vrei să-ţi cânt ceva?
Întrebarea a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe mine, căreia îi fusese adresată.
– Da, sigur, am rostit nu foarte convinsă.
Artemiza cânta la pian? Mă rog, la pianină. Un lucru pe care o prietenă ar fi trebuit să îl ştie. Am închis gura ca să n-arăt precum un peşte rămas pe uscat după retragerea apelor. Din fericire, bunica şi nepoata nu-mi dădeau atenţie; răsfoiau partiturile, nehotărâte la care să se oprească. Până la urmă, le-au pus deoparte.
– Für Elise! au rostit într-un glas.
Deşi abandonasem grădiniţa germană după câteva luni, câte ceva se lipise totuşi de mine. Für, adică pentru. Dar cine era Eliza? N-am întrebat. O naivitate pe zi, treacă-meargă, două erau prea mult.
Am lăsat tăcerea să se aştearnă la fel ca ninsoarea de afară peste copaci: într-un strat gros.
Artemiza se aşezase pe taburet, împletindu-şi o clipă degetele. Le-a coborât pe clape încet, fără să le atingă, de parcă erau din cristal şi se puteau sparge, apoi primele acorduri au ciocănit văzduhul.
Mă simţeam înăuntrul unui ou a cărui coajă începuse să se crape. Stăteam acolo demult, dorind, sperând – fără să ştiu ce. Şi iată, se întâmplase! Mă trezeam dintr-un lung somn, auzeam, simţeam! Stăteam încremenită pe canapea, abia respirând, şi-n acelaşi timp devenisem Doroty, fetiţa smulsă de o tornadă şi dusă departe, într-o lume magică şi, cumva, înfricoşătoare. Eram Eliza aceea pe care cineva o iubise ca pe nimeni alta, eram tot eu, cea care păşea pe coarda muzicii la o înălţime ameţitoare. Îmi doream să ajung la capăt şi-n acelaşi timp să rămân acolo pentru totdeauna, vibrând odată cu lumea.
Artemiza şi-a ridicat mâinile de pe clape şi sunetele s-au oprit, liniştea a luat iarăşi în stăpânire sufrageria, casa, oraşul. Dar era o altfel de tăcere; înainte fusese aşteptare, acum era un gol în coşul pieptului. De ce se terminase? Mai voiam! N-am zis nimic, ascultând glasul gazdei noastre.
– Bagatelă în La minor de Ludwig van Beethoven. Dar ştiai asta.
Am dat din cap; da, sigur. Nu era deloc aşa, însă era ziua micilor minciuni – întâi a Artemizei, apoi a mea. Mama n-a zis nimic. Poate se simţea vinovată fiindcă lăsase o uşă închisă pentru mine: cea a muzicii. Nu eram o familie de melomani. Doar tata, pe vremuri mare iubitor al spectacolelor de estradă, se ducea la Teatrul de Operetă de câte ori era vreo premieră. Mă luase cu el la Liliacul, unde adormisem în pauza dintre acte. Muzica simfonică? Pretenţioasă, greoaie, numai pentru cunoscători. O idee absurdă pe care mi-o băgasem singură în cap. N-ar fi fost prima.
Eu şi Artemiza aveam aceeaşi vârstă; eram într-o clasă, nu? Atunci de ce mă simţeam la poalele unui deal, poate chiar al Cetăţii, privind spre culmea unde zeiţa vânătorii, Artemis-Diana avea, în loc de arc, o harpă fermecată – sau o pianină.
Parcă o vedeam întâia oară: o fetiţă cu păr cânepiu, pistrui şi ochi când verzi, când cenuşii, după cum bătea lumina. Colega mea era liniştită – de felul ei – şi politicoasă, cum deprinsese în cei şapte ani de-acasă. Ştia însă un secret, al partiturilor, unde în loc de litere se scria cu note, iar sunetele ţineau loc de cuvinte. Artemiza citea muzica, degetele ei îi dădeau viaţă pe clape. Cât aş fi vrut să-mi reuşească scamatoria asta! Artemiza, prietena mea. Acum îmi doream să devină, într-o zi. Noi, răţuştele cele urâte, retrase şi timide, ar fi trebuit să ţinem aproape şi să fim ca surorile, chiar dacă nu toate o să ajungem lebede.
În anii ’60 ardelenii nu terminau cu un te iubesc, te pup, te îmbrăţişez, de câte ori vorbeau cu cineva cât de cât apropiat. Dacă sunt folosite toată ziua, cuvintele se tocesc, îşi pierd strălucirea. La fel, gesturile. Când, la plecare, am luat-o în braţe pe nepoata gazdei, nimeni n-a fost mai surprins decât mine. Ce mă apucase? Chiar or fi prietene, a trecut aşa, un val de îndoială, pe chipul bunicii. A răcit, sigur are febră, s-a îngrijorat mama. Artemiza şi-a lipit buzele de urechea mea, ca să-mi şoptească:
– Nu e greu. Îţi trebuie un pian şi multă răbdare, atât.
Cu răbdarea stăteam prost, cu pianul la fel. Mama şi-a pus galoşii, eu am încălţat cizmuliţele şi am ieşit în albul zăpezii. După câţiva paşi, mama s-a răsucit spre mine.
– Vrei un pian, ştiu. N-avem bani, n-avem loc... Ce zici de o mandolină?
Mandolina nu era pian, nici eu vreun Mozart, copilul minune al muzicii. Dar învăţasem să nu refuz niciodată ceva. Calul de dar nu se caută la dinţi.
– Da! am zis, încercând să par mai încântată decât eram.
Mama m-a privit cu drag, m-a mângâiat pe cap, mai precis pe căciulă şi am pornit alături, eu împăcată şi nu prea cu soarta, mama socotind de unde să facă rost de bani pentru o mandolină luată de la Consignaţie. Mi-a cumpărat-o trei săptămâni mai târziu, deşi ziua mea fusese deja, în noiembrie. Şi-aşa a început aventura mea muzicală pentru corzi şi cutie de rezonanţă.
Dar asta e deja altă poveste!
Comments