La prima vedere strada Lungă părea o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stilul vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Dimineaţa, oamenii porneau spre serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul.
Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o staţie cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările din anii ’60, cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu.
Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr-o parte şi din alta se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă. Erau acolo o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina-nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune.
De fiecare dată doamna Raissa, soţia bijutierului, ne primea, pe mine şi pe mama, ca pe nişte oaspeţi dragi. Ne aşezam sub umbrarul de glicină liliachie şi – în timp ce îl aşteptam pe domnul Lehmann să iasă din atelier – sorbeam din limonada servită rece şi sifonată, cu lămâie şi glazură de zahăr pe buza paharului, un adevărat răsfăţ!
Dacă Raissa ar fi crescut flori din piatră seacă, soţul ei era un artist, aşa cum fuseseră tatăl şi bunicul său. Elad Lehmann lucra în aur sau argint − orfevrării filigran, fine ca nişte dantele cusute la gherghef de domniţele din vechime. Iar gemele îi vorbeau, le alegea după culoare şi limpezime: diamante, agate, rubine. Ştia să le şlefuiască fără cusur pe cele noi, să redea strălucirea celor vechi.
Sub umbrarul de glicină a apărut în sfârşit aurarul, împreună cu fata lui, Talida, şi cu un album gros, îndemnându-ne să-l răsfoim pe îndelete. Pe fiecare pagină erau inele, brăţări, coliere, lănţişoare cu pandantive cum nu văzusem vreodată şi nici nu credeam să existe: clasice, baroce, unele cu arabescuri complicate, pe care nu ştiam pe atunci să le descriu ori să le numesc. Erau şi cercei acolo, după ei venisem, mama voia să port neapărat unii − probabil ca să dovedească celor din jur că aparenţele înşală: în ciuda părului tuns scurt şi a purtărilor băieţeşti, eram totuşi o fetiţă.
Când am ajuns la sfârşitul catalogului l-am închis şi am luat-o de la capăt, filă cu filă. Nu că n-aş fi avut de unde alege, dimpotrivă, erau atâtea modele, unul mai frumos decât altul! Multe îşi aflau inspiraţia în grădina doamnei Raissa, însă am văzut şi cercei candelabru, evantai sau fluture, ba chiar nişte buburuze cu rubine cât vârful de ac pe aripi. Mamei îi plăceau doi ghiocei cu toartele curbate, deşi bijutierul o tot îmbia cu ultima lui creaţie, de care părea tare mândru: o pereche de libelule din aur alb, cu ochi de safire. Lehmann era un adevărat maestru, mama privea încântată, se mai oprea să mă întrebe pe mine, dar eu dădeam din cap că nu – şi aşa ne-am pomenit iarăşi la cea din urmă pagină.
– Nu-ţi place nimic? m-a întrebat mama, stânjenită de lipsa mea de entuziasm.
M-am uitat la fata meşterului aurar, la paginile rămase deschise, apoi iarăşi la Talida şi la cerceii pe care îi avea în urechi. Erau micuţi, delicaţi, în forma unor stele de mare. Mă îndrăgostisem de ei pe loc, în chiar clipa când îi văzusem. Nu era frumos să arăţi cu degetul, ştiam, dar am făcut-o totuşi, împungând timid văzduhul spre Talida.
În loc să se supere, fata şi-a dat părul după ureche, ca să îi pot admira şi celălalt cercel. Avem aceleaşi gusturi,nu-i aşa? spunea sclipirea din ochii ei.
– Steluţe de mare... Bună alegere, a rostit Elad cu un zâmbet care a trecut de la el la Talida şi înapoi la mine.
Şi-aşa a rămas. Mama adusese aur la schimb – un lănţişor cu o verigă ruptă şi verigheta bunicului, puse într-o batistă înnodată pe care i-a dat-o meşterului. În trei săptămâni cerceii vor fi gata, ne-a promis domnul Lehmann, am băut restul de limonadă cu lămâie şi zahăr, apoi, când să plecăm, Talida a vrut să-mi adune un buchet din florile dimprejur – şi erau multe, de parcă grădina ar fi fost o arcă a lui Noe florală...
Comments