– Unchiul a fost un erou?
Eroii primeau decoraţii, iar despre faptele lor se scria în cărţile de istorie. Recunosc, eram impresionată.
– Mai mult chiar. E un supravieţuitor.
Şi aşa am aflat taina unchiului, pe care n-o ştia nici mătuşa Iolanda, nici Ică, fiindcă există două feluri de secrete: cele ascunse de cei din jur şi altele despre care nu vorbeşti niciodată, ca să uiţi ce nu poate fi uitat. Toţi bărbaţii din generaţia tatei care puteau să ţină o puşcă în mână făcuseră războiul – pe frontul de Răsărit, de Vest, ori pe amândouă. Spre ghinionul său, Traian a ajuns în 1942 cu batalionul lui până la Stalingrad unde, şase luni la rând, nemţii şi ruşii au rupt fâşii din oraş, ca două mâţe încăierându-se cu furie pe un ghem, până ce l-au deşirat. Încercuiţi, rămaşi fără muniţie, nemţi, italieni şi români au pus jos armele – o sută de mii de prizonieri din care s-au întors şase mii din lagărele din Siberia. Unchiul Traian a fost unul dintre aceştia.
– Mare noroc a avut!
Altfel n-ar fi întâlnit-o pe tanti Iolanda, vărul meu Ică nu s-ar fi născut, iar eu n-aş fi avut cu cine să mă joc moară şi, în curând, şah.
– Da... şi nu, a spus tata, cu jumătate de gură. Bine ar fi fost dacă asculta povaţa lui Anton.
Anton fusese ordonanţa unchiului. Flăcău din Vlădeni, de unde erau amândoi, soldatul i-a mărturisit ce plănuise, fără să-i ascundă nimic, deşi numai pentru gândul nepus în faptă şi îl păştea Curtea Marţială. Voia să treacă noaptea linia frontului, apoi să o ia pe jos spre casă, mergând numai la adăpostul întunericului până ce va ajunge în satul lor. „Domnu’ locotenent, nu-i altă scăpare, aici ne lăsăm oasele!“Anton o ţinea pe-a lui, să încerce nebunia aceea împreună, însă Traian nici n-a vrut să audă. Cum să dezerteze, să-şi lase fraţii să lupte singuri? Până la urmă fiecare a făcut cum l-a dus mintea. Unchiul a ascuns fuga ordonanţei, iar Anton...
– Soldatul credea cu tărie în sfântul căruia îi purta numele şi care îi va călăuzi paşii. Poate chiar a făcut-o; altfel cum s-ar fi strecurat printre santinelele ruseşti, cum ar fi străbătut atâta amar de drum, luându-se numai după licărirea stelelor? Pierduse socoteala zilelor şi-a săptămânilor, dar într-o bună dimineaţă a zărit clopotniţa bisericii din Vlădeni.
Când Anton săruta colbul de pe uliţele satului, fericit că se întorsese acasă, Traian vedea cerul dintr-un lagăr din îngheţata Siberie. Erau acolo, între garduri de sârmă ghimpată, trei naţii. Dintre nemţi, pe care ruşii aveau cea mai mare pică, n-a trăit niciunul să povestească nepoţilor prin ce trecuse. Pe români şi italieni nu îi snopeau în bătaie în fiecare zi, însă îi munceau până cădeau din picioare, iar gerul, foamea şi bolile le veneau de hac până şi celor mai zdraveni. Totuşi, unii se încăpăţânau să trăiască. Iarna tăiau lemne pe un frig ce le lipea cozile topoarelor de palme, iar în unele zile plecau la lucru ţinându-se de frânghii ca să nu fie smulşi de viscol. Vara coseau iarba de dimineaţa până seara, năpădiţi de roiuri de musculiţe sau ţânţari, iar celor care rămâneau în urmă li se tăia raţia de ţigări sau ajungeau în carceră.
Aproape cinci ani unchiul Traian a primit, zi după zi, aceeaşi mâncare: dimineaţa o cană de ceai de cicoare, la prânz un polonic dintr-o zeamă numită caşă – orez cu un strop de ulei – , iar seara ciorbă de varză, cum numeau apa tulbure în care fierseseră coaste de cămilă şi atât de sărată încât setea îl chinuia noaptea mai rău decât păduchii. Unchiul nu fuma, dădea ţigările lui altora pe un colţ de pâine mucezită din făină de orz, sau pentru o bucată de săpun. Îi fusese frig, foame, dormise ca vai de lume, sub acelaşi acoperiş cu alţi şaisprezece ofiţeri, fiindcă soldaţii aveau baraca lor, unde era şi mai rău – ori aşa se zvonise. Traian nu voia să păstreze amintiri din lagăr, dar una dintre ele i se înfipsese în minte ca un spin pe care nu îl putea smulge.
Într-o zi, pe drumul de întoarcere de la locul unde tăiau lemne, el şi încă un prizonier, căpitan de artilerie, găsiseră, îngropat între frunze, un cartof scăpat dintr-una din lăzile aduse la cantina gardienilor. Bucurie mare, mai ales că era ajunul Crăciunului! Au împrumutat nişte cărbuni de la bucătărie şi noaptea, după ce au adormit ceilalţi din baracă, s-au pus pe gătit. Traian nu înţelegea nici acum, după atâţia ani, cum de mirosul de cartof copt s-a putut răspândi într-o clipită. Toţi s-au trezit din cel mai adânc somn, adulmecând ca nişte copoi hămesiţi. Cum să împartă un cartof la şaisprezece oameni? Doar Isus, făcătorul de minuni, a hrănit o mulţime de credincioşi cu cinci pâini şi doi peşti! Cartoful tot unul a rămas şi fiecare primit o firimitură, cât să sature un pui de vrabie.
În 1946, când unchiul s-a întors acasă, la părinţi, nimeni din Vlădeni nu credea c-ar mai fi pe lumea asta. Vestea venirii lui se întinsese deja în tot satul, iar Anton a fost printre cei care au alergat să-l vadă. Ordonanţa şi locotenentul au rămas faţă în faţă, primul cu ochii mari, ca Toma Necredinciosul, până ce Traian a făcut paşii care îi despărţeau şi l-a luat în braţe. „Dacă te-ascultam...“ Atât i-a spus. Anton se însurase, avea copii, o gospodărie aşezată. Unchiul pierduse patru ani şi şapte luni în lagărul din Siberia, dar tot se putea socoti norocos, fiindcă scăpase cu viaţă.
Traian terminase Dreptul şi, înainte să fie luat în armată, fusese asociatul unui avocat de pe strada Maiakovski. S-a dus la Braşov să-l caute, fără mari speranţe. În atâta vreme domnul Brăileanu îi găsise cu siguranță un înlocuitor, poate nici nu-şi mai amintea de el. Când a bătut la uşa biroului, a văzut cu uimire că numele lui rămăsese pe plăcuţă, de parcă ieri fusese încă acolo. I-a deschis chiar avocatul cel bătrân – mai împuţinat la trup, însă altfel cum îl ştia –, iar când i-a strâns mâna, ochii i s-au umezit.
Traian se va întoarce într-o zi – domnul Brăileanu a fost singurul care crezuse asta cu tărie, în toţi acei ani. Bătrânul n-a mai dus-o mult, de parcă doar aşteptarea îl ţinuse până atunci în viaţă. N-avea copii şi i-a lăsat tot ce avea, casa, cabinetul, clienţii. Şase luni mai târziu, când îşi făcuse deja un renume ca avocat, Traian a cunoscut-o pe Iolanda, s-au căsătorit, l-au avut pe vărul meu – viaţa îşi intra pe făgaşul firesc.
Orice nenorocire lasă urme adânci, exact ca o boală. După foamea îndurată în pustietăţile nordului, eroul lui Jack London din Dragoste de viaţă ascundea biscuiţi sub saltea oricâtă mâncare era în jur... Şi Traian rămăsese cu ceva din lagăr – tata îi zicea optimism bine temperat. După atâţia ani de iad ce mai conta sculatul cu noaptea în cap pentru o coadă la lapte? Nu c-ar fi fost orb, surd sau nepăsător; vedea bine lipsurile şi nedreptăţile din noua normalitate în care se pomenise după război. Însă învăţase că relele sunt ca vântul, ori ca şuvoaiele: întâi vin, apoi trec, dacă omul se face stâncă şi nu se lasă clintit din locul lui.
– Unchiul a fost un supravieţuitor, am repetat vorbele de la început ale tatei. Ică știe asta?
– Doar că a fost în prizonierat la ruşi. Nici Iolanda, nici părinţii lui n-au habar de mai mult. Câte au pătimit ai noştri acolo mi-a povestit doar mie şi bătrânului avocat...
Ştiam de ce îl alesese pe tata. Nu fiindcă îi era văr şi aveau aceeaşi vârstă. Erau camarazi de arme, trecuseră prin grozăvii pe care numai cei care le trăiseră le putea înţelege, unele atât de cumplite încât nu voiau să sufle nimănui vreun cuvânt despre ele. „Când vorbesc despre lagăr, e ca și cum m-aș întoarce acolo. Ică o să afle totul într-o zi, când va fi mai mare...“, i-a spus unchiul Traian.
Mie, tata îmi povestise. Oscilam între mândrie şi nedumerire, când mi-a lămurit dilema.
– Parcă vrei să te faci scriitoare! Pentru asta trebuie să cunoşti oamenii, începând cu familia ta.
Am dat din cap, deşi, sincer, nu pricepeam mare lucru. Pe vremea aceea eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles ce tata încercase să mă înveţe încă de atunci, dacă aş fi avut urechi de auzit şi răbdarea să-l ascult: tot ce îi trebuie cu adevărat unui romancier este o memorie bună.
Tata tăcea, rătăcit prin cine ştie ce ţinut al aducerilor-aminte, iar când i-am auzit iarăşi glasul, nu mie îmi vorbea, ci tot unei amintiri.
– Ştii ce l-a făcut pe Traian să se agaţe atât de zdravăn de firul vieţii?
N-am şovăit vreo clipă.
– Gândul că va vedea iarăşi Lunca cea înflorită.
Dacă ar fi fost după mine, fâşia de pământ dând pe dinafară de culori şi miresme de peste drum de casa bunicii ar fi fost una dintre minunile lumii, pe care uitaseră să o treacă pe listă. Răspunsul însă, nu-l nimerisem.
– Mămăliga. În lagăr, când nu putea să doarmă, îşi amintea gusturile mâncărurilor care îi plăcuseră odinioară. Şi le simţea pe vârful limbii, pe toate în afară de una.
Când a ajuns în sat a cerut un ceaun de mămăligă şi l-a mâncat încet, cu o lingură de lemn, până la ultima îmbucătură. După ce s-a căsătorit cu unguroaica lui, a învăţat-o secretul mămăliguţei pripite, cum se face în Vlădeni. De-atunci, plăcinta moale şi aurie n-a lipsit niciodată de la vreo masă în casa unchiului şi a mătuşii...
Commentaires