Mă potriveam cu tata la gusturi cinefile, de parcă eram două boabe într-o păstaie. Pierduţi în spaţiu, Tunelul timpului, Planeta giganţilor ne-au acaparat pe rând, iar Invadatorii ne-a cucerit de-a dreptul, deşi nu eram planete. Urmărisem cu sufletul la gură atâtea episoade cu străini veniţi din spaţiul cosmic, care îşi ascundeau navele pe faţa întunecată a Lunii, încât nu m-a surprins când am văzut la televizor, în direct, cum au aselenizat acolo primii oameni.
În 21 iulie 1969, pe la zece seara, când vocea lui Andrei Bacalu a umplut sufrageria unei case din Braşov, de pe strada Lungă, până şi mama a lăsat vasele în bucătărie, să le spele mai târziu, şi a venit lângă noi să se uite.
Fiecare dintre oamenii care urmăriseră coborârea pe Lună din casele lor, pe televizoare color sau alb-negru, şi ceilalţi vecini ai lor de pe planetă – trei miliarde cât erau pe atunci – a primit-o în felul său propriu. Unii s-au îndoit, ca Toma Necredinciosul, alţii s-au simţit privilegiaţi; fusese un eveniment unic într-o viaţă şi iată, îl văzuseră întâmplându-se – e drept, nu cu ochii lor, ci ai camerelor de filmat. Cerul e limita – suna o vorbă a americanilor, rămaşi din Vestul Sălbatic cu nostalgia cuceritorii de noi teritorii. Acum hotarul se lărgise, Luna era o insulă, nu o Ultimă Thule, iar dincolo de ea se aflau lumi nenumărate, gata să ne primească. Cei trei astronauţi nu dăduseră peste vreo farfurie zburătoare în Marea Liniştii, dar invadatorii se pricepeau de minune să se ascundă, aşa cum învăţasem din serialul despre isprăvile lor pe Pământ.
Câte un episod îmi plăcea atât de mult încât, de îndată ce închideam ochii, mi se derula din nou înapoia pleoapelor, pe un fel de ecran – nu unul mic ca al televizorului, nici panoramic ca la cinema Patria, ci cât o lume ce mă înghiţea cu totul. Deveneam din spectator martor, iar câteodată actor. Iar povestea... Era şi nu prea ce văzusem. Câteodată părea să se continue, primind un final la care regizorul cu siguranţă nu se gândise, alteori schimbam distribuţia, devenind eroina ce îl scotea din belea pe detectivul cel frumuşel şi ghinionist. La fel s-au petrecut lucrurile în noaptea coborârii pe Lună. Fusese o transmisie directă, nu o ficţiune – dar încă nu înţelegeam diferenţa şi, oricum, nu mi-ar fi păsat. Era o aventură din care voiam, trebuia să fac şi eu parte. Neapărat!
Cum nimănui nu-i ardea de dormit, ai mei au rămas să îl asculte pe Andrei Bacalu, care comenta ce văzuserăm cu toţii. Eu însă nu voiam un epilog ci un va urma, aşa că m-am dus cuminte la culcare. De la şase ani aveam camera mea, pe care o împărţeam cu prieteni imaginari şi cărţi de aventuri sau de călătorii, devorate la lumina veiozei. De data asta îmi pusesem în gând ceva mai ambiţios decât o lectură ce nu îşi avea locul în programa şcolară sau decât un simplu vis: o punere în scenă.
Am scos din dulap pătura din păr de iac, adusă de tata de la Chişinău, două cergi groase ţesute de bunica la război şi plapuma cu care mă înveleam după căderea zăpezii. Era de-ajuns? Da, pentru iernile de pe la noi, chiar una din Siberia ori de la Polul Nord. Dar pentru frigul cosmic? Nu eram convinsă şi am mai pus nişte cuverturi, velinţe, o blană de oaie, ultima mai mult de frumuseţe, fiindcă nu acoperea decât vârful igluului pe care-l construisem strat cu strat.
La sfârşit m-am vârăt înăuntru, cu oarecare greutate, ca un viermişor care îşi săpa tunelul printr-un măr. M-am aşezat pe spate, cu genunchii îndoiţi, ca să salt învelişul şi să pot ajunge la butoane, fiindcă mă aflam, nu-i aşa, în modulul Vulturul, coborând vertiginos spre suprafaţa Lunii. Eram singură în modulul cel mic, iar restul echipajului rămăsese în Columbia, să îmi aştepte întoarcerea.
Ştiam ce trebuie să fac: să cobor treptele şi să înfig steagul românesc, ori mai bine pe cel cu stema Braşovului – coroana peste copacul cu rădăcini ramificate va da bine la televizor –, apoi să rostesc nişte cuvinte profunde care să pară că îmi veniseră chiar atunci pe buze. Încă nu găsesem ceva potrivit, simplu şi genial, o frază menită să ajungă în manuale şi să o repete cu mândrie toţi copiii lumii. Poate „J’y suis!“ cum zicea cavalerul Lagardère – adică „iată-mă!“, hop şi eu pe Lună în urma americanilor.
Toate astea îmi treceau prin cap şi câte altele, de care nu-mi mai aduc aminte, în vreme ce apăsam pe manete şi butoane, uitându-mă prin hublou cum Luna creştea, se umfla, îşi desfăcea craterele cu nume de regi şi regine, promontoriile cu nume de sfinţi, mările şi oceanele cu denumiri latineşti, craterele botezate după astronomi sau matematicieni. Coboram prea repede ori poate Luna se năruia peste mine, tot mai strălucitoare, mai aproape, până ce...
Sunt mări adevărate pe Lună? Nu, doar găleţi de piatră cât Ardealul, pline cu un praf în care, în loc de vrăbii, se scaldă meteoriţi. Atunci ce simţeam ud pe frunte, pe obraji? Şi de ce se hâţâna Vulturul de parcă îl prinsese un Arheopterix în gheare? Poate că dinosaurii nu pieriseră cu toţii, scăpaseră câţiva, refugiindu-se pe Lună. O nouă zguduitură m-a făcut să deschid ochii, nu spre astrul nopţilor, ci chipul palid al mamei. Mă scutura de umeri, ţipând la mine să mă trezesc, în timp ce tata venea în goană din baie, aducând comprese reci, gheaţă şi oţet. Mama îmi freca tâmplele, cu lacrimi de uşurare în colţurile ochilor, vorbind la fel de fără şir ca nălucirile mele dinainte, însă până la urmă am înţeles: iarăşi o făcusem de oaie, cum zicea bunica.
Mama terminase treaba în bucătărie, apoi venise, ca-n fiecare seară, să vadă dacă eram bine învelită. Eram – şi încă cum! Când a dat la o parte mormanul de cergi, pături, cuverturi şi velinţe m-a găsit transpirată în aşa hal încât pijamaua mi se lipise de piele. Cum de nu mă înăbuşisem?
– Ai uitat să pui şi covorul peste tine, a încercat tata să o dea pe glumă.
N-a ţinut. Mama era supărată: pe americani, pe Lună, pe Andrei Bacalu, pe tata, dar mai ales pe ecranul alb-negru şi purecos.
– O săptămână nu te mai uiţi la televizor!
– ... decât la desene animate, a îndulcit tata pilula.
Mickey Mouse? Aveam unsprezece ani, nu patru! Dar... putea fi mai rău. M-ar fi putut pune să urmăresc emisiunile pentru copii, Daniela şi Aşchiuţă sau Mihaela, Miaunel şi Bălănel. Asta da pedeapsă!
– Fără filme până Duminica viitoare, a rostit tata, apoi, când să iasă, mi-a făcut cu ochiul.
Mama nu văzuse; să aplecase să îmi atingă fruntea, să se încredinţeze că nu am febră.
– Somn uşor, mi-a urat.
Comments