Despre leoparzi și garduri

Îmi plăceau literele. Erau nişte gângănii frumoase, pe care în loc de pensulă, ca japonezii, le pictam cu vârful peniţei. Unora le puneam căciulă, ori codiţă, sau un punct deasupra, având grijă să nu înţep hârtia, altfel ieşea o pată de cerneală. Luată în parte, fiecare literă nu însemna nimic. Când se ţineau însă una de alta, câte două sau mai multe, ieşea o silabă. Silabele nu trebuiau să se amestece între ele, de asta se punea repede o liniuţă, ca un gard între două grădini. Cum ştiai să-l aşezi? Simplu. Îţi duceai mâna sub bărbie şi, când rosteai un cuvânt, simţeai apăsarea care îl tăia ca o ghilotină. Dedesubtul cuvintelor se ascundea ceva. Foarte ciudată treabă! Vorbeam de atâta vreme şi n-avusesem habar... La rândul lor, literele erau de două feluri, vocale şi consoane, „a“ fiind prima dintre ele. Învăţătoarea o rostea de parcă o apucase din senin căscatul, „e“ suna asemenea unui behăit, iar „o“-ul îi rotunjea atât de mult gura încât te aşteptai să scoată un balonaş de săpun sau o rotocoală de fum.

Bineînţeles, tovarăşa Dafina nu fuma ţigări ca unchiul Paul sau pipă precum căpitanul Val Vârtej. Nici nu purta pălărie ţuguiată ca Merlin, deşi ce ne învăţa la ora de citire tot vrăjitorie era, una care desfăcea vorbele în sunete şi semne, apoi le lega la loc în cuvinte scrise. Şi-aşa am aflat taina-tainelor: semne-silabe-cuvinte-propoziţii. Mă simţeam iniţiată într-o societate secretă, mai ceva ca Illuminati, primită în masoneria celor care ştiu să citească. Curând, am devenit dependentă de drogul literelor. Citeam toate cuvintele pe care îmi cădeau ochii: etichetele de pe sticle sau borcane, denumirea magazinelor, afişele lipite pe stâlpi cu „pierdut câine şoricar“ sau cele din ferestrele de la demisol cu „vând borş“.

Orele de română păreau să treacă în zbor. Ce s-o mai dau cotită, îmi plăceau! Chiar dacă Abecedarul era plin cu desene naive, pentru copii de grădiniţă, iar în loc de „Ana are mere“ aş fi vrut ca prima mea propoziţie să fie „Winetou era cel mai nobil şi mai curajos dintre apaşi“, până la urmă nu conta. Cititul era un şperaclu care deschidea orice carte, chiar cu ferecături de aramă cum fuseseră în vechime. După primul semestru al clasei întâi învăţasem să citesc binişor, iar dacă mă împiedicam câteodată, o făceam la cuvintele grele, fiindcă erau şi dintr-astea. Dar despre neologisme şi arhaisme tovarăşa ne-a promis, ori mai degrabă ne-a ameninţat, să ne vorbească la anul.

Deocamdată, pe lângă litere, trebuia să ne însuşim şi nişte lucruri neplăcute – cel puţin pentru mine –, cum ar fi socotitul. Matematica, iată un cuvânt ce avea să-mi dea coşmare, întreg ori pe silabe. În clasa întâi nu m-am întâlnit decât cu sora ei mai mică, aritmetica, o scârbă de materie şi aceea. În primul rând, numărătoarea; până la o sută, înţelegeam. Hai, până la o mie, dar de ce până la infinit? Nu vedeam rostul. Puteam socoti în cap cât costă două legături de ridichi sau un kil de mere, să dau banii, să primesc restul. Pentru calcule complicate exista abacul cu bile de lemn, ce lunecau pe sârme şi se ciocneau cu pocnete mici ca ale pistoalelor cu capse. Matematica era pentru contabili. La ce i-ar fi folosit cavalerului Pardaillan să ştie câte dueluri câştigase? Iar pentru a-şi preţui comoara, contele de Monte Cristo cântărea un cufăr cu aur, altul cu nestemate, şi gata!

Învăţătoarea noastră umplea tabla cu socoteli care să se vadă până în ultima bancă. Eu eram în cea dintâi, atât de aproape încât adunările şi scăderile îmi cădeau în cap; dar de intrat, nici vorbă! Da, eu şi armata cifrelor am fost duşmani încă de la început şi nici astăzi nu am îngropat securea războiului. De voie, de nevoie, am deprins să adun mere cu pere şi chiar cu prune – ca în magiunul cu care mama umplea cornuleţele din aluat fraged. Aşa cum, dacă mâncam prea multe mă durea burta, înghiţitul pe nemestecate al atâtor numere mi-a adus dureri în tâmple şi o nouă lecţie de viaţă: ce nu îţi place e întotdeauna obligatoriu. Şi-am mai constatat ceva, la fel de ciudat. Unii dintre colegii mei învăţaseră să citească târâş-grăpiş, în schimb cu aritmetica s-au împăcat de minune, iar la câţiva cifrele au fost dragoste la prima vedere.

Dacă româna şi matematica împărţiseră clasa în două, la desen a fost mai simplu: de o parte era Claudiu, de cealaltă noi toţi, grămadă. Încep cu ceilalţi, care făcuseră pare-se cursuri de Belle Arte, clasa unui profesor cubist. Însă în loc de pătrate, planşele le erau pline cu cercuri. Tema zilei era familia? Nimic mai simplu. Din ovaluri şi beţe se întrupau mama, tata şi copilul, iar dacă aveau şi un câine, un cârnat fugea după ei pe patru beţişoare. Unii, mai inspiraţi, puneau deasupra rotundul soarelui, cu raze-săgeţi îndreptate spre familia fericită. Nori nu desena nimeni, fiindcă cerul copilăriei trebuia să fie senin, aşa voia tovarăşa.

Băieţii pictau maşini, patru cercuri sub un dreptunghi pe care scria Fiat sau Reno; ultimul se pronunţa aşa, dar se scria Renault – ciudat, nu? Fetele colorau câte o tipsie galbenă, cu semicercuri împrejur: floarea soarelui era caligrafiat dedesubt, de parcă îşi semnase numele, să nu fie luată drept rapiţă ori vreo buruiană oarecare.

Eu desenam case, mai precis pătratul faţadei şi acoperişul semănând cu o carte deschisă, aşezată cu cotorul în sus. Dincolo de poartă era o curte, apoi încă una, a fabricii şi, la capătul ei, un zid înalt ce reteza calea spre Dealul Făgetului. De-asta se vedea o jumătate de soare, fiindcă peretele cenuşiu, cu tencuiala coşcovită, tăia cerul în două. Uram zidul acela! În desenele mele, de fapt acelaşi de fiecare dată, el nu se vedea deloc. Dar faptul n-avea însemnătate; zidul era prezent în toate, îl ştiam acolo, neclintit de la începuturile lumii. Să pun un buldozer să îl dărâme? Ar fi ieşit un fel de Trabant pe şenile, ceea ce nu mă încânta deloc. „Când nu te pricepi la un lucru, lasă-i pe alţii“, spunea tata. Iar singurul din clasă care ştia la ce serveşte un creion sau o pensulă era Claudiu.

Colegii şi tovarăşa i-au aflat secretul – pe care eu îl ştiam deja – pe la mijlocul semestrului unu, la prima lecţie de desen, când toată suflarea clasei a adus câte un bloc cu foi albe şi o trusă cu acuarele, cumpărate de părinţi de la Papetăria de pe strada Lungă. Învăţătoarea a aşezat pe catedră o pară şi ne-a pus să o desenăm cum putea fiecare. Para era coaptă şi avea în vârf o codiţă cu o frunză uscată; i-am schiţat conturul, apoi am ales culorile potrivite – verde, galben şi roşu. Rezultatul semăna cu o minge de fotbal dezumflată, de care atârna un şiret. M-am consolat însă repede: nici ce vedeam trăgând cu coada ochiului în jur nu arăta mai bine. Doar pe dreptunghiul lui Claudiu era altceva: în loc de o natură moartă, una vie. Vecinul meu de bancă pictase para în aşa fel încât îţi venea să muşti din fructul zemos; o zugrăvise şi pe tovarăşa Dafina, aşa cum stătea cu o mână rezemată de colţul catedrei, aţintindu-ne cu privirea aceea căreia nu îi scăpa nimic.

Când s-a văzut fotografiată pe planşă a rămas ca la dentist şi a durat un timp până şi-a regăsit vocea:

– Bravo, Claudiu!

Entuziasmul ei era atât de fără margini încât au sărit toţi din bănci, înghesuindu-se ca la urs să vadă minunea. Învăţătoarea căpătase expresia lui Sherlock Holmes după ce îi dădea de cap unui caz dificil. Caietul cu foi ferfeniţite de care Claudiu nu se despărţea niciodată? Era plin cu desene, mister rezolvat! Eu, care aflasem asta înaintea tuturor, mă simţeam mai săracă cu un secret, dar şi uşurată fiindcă nu trebuia să îl mai păstrez.

– De ce n-ai spus?

Învăţătoarea îl privea cu reproş, dar şi dând pe dinafară de mândrie. Iată, în grădina clasei sale răsărise un talent. Claudiu, eroul zilei, se înroşise până în vârful urechilor, aşa cum făcea când era emoţionat.

– V-am zis...

Şi era adevărat. Îi spusese încă din prima săptămână de şcoală. Când tovarăşa strigase catalogul ne ridicaserăm pe rând, dându-i desluşiri despre mama şi tatăl fiecăruia dintre noi. Învăţătoarea ştia unde lucrau părinţii noştri, din fişele de înscriere. Ce voia erau amănunte, la ce intreprindere, în hală ori la birouri, pe ce post sau funcţie. Cum aveam să înţeleg curând, era curioasă de felul ei, dar mai ales interesată. Tatăl unuia era tâmplar? Putea face scaune pentru cancelarie. Al altuia inginer constructor? Şcoala avea nevoie de un acoperiş nou. Cu tata contabil şi mama funcţionară de teren, nu i-am trezit interesul. Nici Claudiu. Casnică şi zugrav, fusese răspunsul lui. Ştia mai bine italiana decât româna şi încurcase cuvintele? Toţi care îl auziserăm – şcolarii, tovarăşa Dafina, până şi eu – ne închipuiserăm acelaşi lucru: tatăl lui umbla cu scara în spate, bidineaua într-o mână şi găleata cu vopsea într-alta.

– Zugrav nu e totuna cu pictor!

Învăţătoarea nu se putea hotărî dacă e supărată pe Claudiu sau bucuroasă să îl numere printre copiii ei adoptivi. Până la urmă s-a decis: nu o minţise înadins, se pricepea mai bine la desen decât la cuvinte.

Adevărul era altul. Claudiu mi-l spusese numai mie, după ce văzuse că ştiu să ţin un secret. El, părinţii şi cei doi fraţi, locuiau într-o mansardă unde era frig iarna şi înăbuşitor vara. Copiii mai mici purtau hainele şi încălţămintea rămase de la cei mari, iar el venea adesea fără pacheţel cu mâncare, fiindcă abia aveau ce pune pe masă. În loc să îşi ia serviciu, ca toată lumea, tatăl său picta portrete la comandă, din care câştiga cu puţin peste cheltuielile cu pânza, pensulele şi vopselele. Mai bine ar fi fost zugrav de-adevăratelea! Cu asemenea vorbe auzite în fiecare zi, Claudiu nu ştia ce să creadă. Să fii pictor era o atingere de la Dumnezeu, cum spunea tatăl lui? Sau o trufie deşartă, plătită de tine şi ai tăi, cum o auzea mereu pe maică-sa?

Acum, când secretul ieşise la iveală, Claudiu s-a putut bucura de minutul său de faimă. Iar învăţătoarea a profitat şi ea, în felul cum se pricepea cel mai bine. L-a chemat pe tatăl lui la şcoală şi, după ce i-a desluşit ce băiat talentat are – fapt de care italianul n-avusese habar? – l-a pus să îşi aducă o contribuţie la zestrea clasei. Şi-aşa a apărut un bust al tovarăşului, turnat în atelierul din mansardă, fiindcă pictorul florentin, la fel ca maestrul Leonardo, se pricepea şi la sculptură.

Învăţătoarea era încântată de noul obiect de inventar ce împodobea clasa noastră, alături de hartă, steme, şi de fotografia marelui om aflat la cârma ţării. Privirea părintească a conducătorului părea să o îndemne să nu ţină pentru ea comorile de înţelepciune strânse de-a lungul anilor, să le împartă cu noi; iar dacă nu le voiam, să ni le bage pe gât.

Trăiam în cea mai bună dintre lumi – ne spunea asta o dată la două zile, ca nu cumva să uităm. Trebuia doar să fim cuminţi şi să ne facem temele. Aşa vom ajunge – şi aici ochii i se umezeau – oameni de care învăţătoarea lor să fie mândră.

Când se oprea să îşi tragă răsuflarea, ştiam ce urmează: destăinuiri despre sine. Aflasem atâtea încât îi puteam recita biografia cu ochii închişi. Întâi, cum plecase dintr-un sat din Oltenia, la nici treisprezece ani, căutându-şi norocul într-un oraş care s-a nimerit să fie Braşovul. Încercam să îmi închipui o fetiţă desculţă, murdară şi în zdrenţe, dar o vedeam tot pe tovarăşa Dafina, cu veşnicele ei costume gri şi pantofi negri, butucănoşi, cu părul grizonat stând ţeapăn de-atâta fixativ... La oraş a făcut multă şcoală, altfel nu ar fi ajuns să îi înveţe pe alţii, apoi s-a căsătorit cu un maistru de la uzina Steagul Roşu. Un basm de succes al zilelor de ieri! Iar fata lor a crescut, îşi avea propria familie. Şi-aşa, învăţătoarea a ajuns cu istorisirea la Victoraş.

Începutul fusese dramatic. Se născuse prea devreme, la nici şapte luni, iar medicii îl puseseră într-un incubator, o clocitoare pentru oameni în loc de pui de găină. Doctorii erau sceptici, însă bunica lui nu se îndoise vreo clipă: povestea lui Victoraş va merge mai departe, fiindcă în cea mai bună dintre lumi toate se îndreaptă spre un final fericit.

Oare? Unchii şi mătuşile mele avuseseră mai multe necazuri decât doreau să îşi aducă aminte, mama şi tata trecuseră peste destule hopuri înainte să zărească drumul cel neted. Când se uitau în urmă, nici unul nu vedea o grădină de trandafiri, înfloriţi şi fără spini. Toţi cumpăraseră lozuri ale sorţii pe care scria necâştigător sau mai trage o dată! Doar tovarăşei Dafina oraşul îi aşternuse un covor roşu la picioare. Avea o familie acasă, alta la şcoală, un partid căruia să îi poarte recunoştinţă. Întâmplările şi oamenii din existenţa ei se aşezaseră cum se cuvine, erau aşa cum trebuiau să fie. Iar cea mai mare realizare a vieţii ei fără cusur rămânea Victoraş.

Auzisem atâtea despre nepoţelul legendar, încât mi-l închipuiam ba un Einstein în pantaloni scurţi, ba un Robert Redford mic şi blond. Ce a intrat pe uşa clasei când ni l-a adus în sfârşit să îl vedem – într-o zi în care părinţii lui erau plecaţi, grădiniţa închisă şi n-avea cu cine să îl lase – a fost un puşti urâţel, ras în cap ca după păduchi şi cu nişte ochelari care îi acopereau jumătate din faţă, făcându-l să semene cu un broscoi. Victoraş în carne şi oase! Mai ales oase, fiindcă era slab şi mărunt, i-aş fi dat trei ani, nu patru. Nu-i un viitor Făt-Frumos, dar poate e deştept, mi-am zis, asta fiind o calitate ce nu se vede din prima. Victoraş era cuminte, trebuie să recunosc. Se căţărase pe scaunul adus pentru el din cancelarie şi de atunci stătea smirnă, nici măcar nu îşi bălăngănea picioarele. Unde-l pui, acolo stă, se spunea despre un plod din cale-afară de liniştit. Victoraş ori făcuse de curând vreo boroboaţă şi era eliberat pe cauţiune, ori aşa era de felul lui, cuminţenia întruchipată. Am uitat curând de el, ascultând-o pe învăţătoarea care ne sfătuia despre una şi despre alta.

– Dragi copii, nici nu ştiţi ce norocoşi sunteţi! tocmai spunea, desfăcându-şi braţele să ne cuprindă pe toţi la pieptul ei închis în obişnuitul taior ecosez.

Ştiam, fiindcă avea grijă să ne tot repete, ca să ne intre bine în cap. Generaţia noastră nu apucase războiul, foametea, nici exploatarea omului de către om. N-aveam altceva de făcut decât să creştem mari. Când zicea asta îmi venea în minte filmul O floare şi doi grădinari, la care mama se dusese pregătită cu câteva batiste. Aşa eram şi noi, şcolarii, flori în serele patriei, udate cu stropitori de cuvinte ba de părinţi, ba de şcoală.

– O să apucaţi al treilea mileniu, vă daţi seama?

Cântecul Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii nu se compusese încă, dar învăţătoarea îşi luase avânt şi ne zugrăvea frumoasa lume nouă în care vom trăi cu toţii; era destul să ascultăm de dascăli, şi-n primul rând de ea. Părinţii sunt la serviciu, n-au destulă vreme pentru noi şi, mai ales, pot greşi. Dacă aveam îndoieli asupra vreunui lucru, întrebări despre orice, trebuia să alergăm cu ele la şcoală, să ne scape de povară. Discursul de astăzi era mai însufleţit decât de obicei, fiindcă în auditoriu se afla şi nepoţelul care o privea cu ochii lărgiţi de admiraţie.

După ce ne-a pictat iarăşi, într-un tablou întunecat, cât de rău o duceau bunicii noştri, tovarăşa Dafina a lunecat pe nesimţite în subiectul ei preferat: oraşul şi binefacerile lui.

– Când am văzut prima oară o chiflă am luat-o drept piatră. V-am povestit asta?

Numai de zece ori! Însă colegii mei au clătinat din cap, eu la fel. Eram într-o piesă de teatru în care fiecare îşi cunoştea rolul: învăţătoarea să ne plictisească, noi să ne prefacem captivaţi.

Victoraş chiar era. Stătea pe scăunel, cu mâinile în poală, iar în spatele lui tabla rămăsese acoperită cu aceleaşi trei cuvinte, aşternute în atâtea feluri câţi elevi se perindaseră pe acolo în ora trecută. „Suntem viitorul ţării“, caligrafiasem şi eu, cu litere aplecate într-o parte, diferite de ale celorlalţi. Scrisul era unul dintre lucrurile care ne deosebeau de acum înainte, ne desluşise tovarăşa. Nu prea înţelegeam cum venea asta, însă mă atrăgea ideea să fiu eu în toate, până şi în forma literelor – un orgoliu creativ, manifestat de timpuriu, ar zice astăzi un psiholog. Destui făceau înflorituri literelor, semn că nu eram singura narcisistă din clasă. Ce vedeam pe tablă îmi deturna şi mai mult atenţia de la ce auzeam – ori poate era vina lui Marius, care nu se grăbise să o şteargă, deşi era de serviciu în ziua aceea.

M-am răsucit spre ultimele bănci şi s-a nimerit să mă uit în ochii lui. Marius era dintre cei care dădeau uşa de perete la plecare, n-aş fi avut loc să ies de el dacă nu i-aş fi luat-o mereu înainte. Ca şi mine, era cu gândul la vacanţă. N-o fi fost premiantul clasei, dar cu telepatia stătea bine. Îmi ghicise gândul – cel cu tabla, nu pe celelalte. S-a săltat în picioare, după care şi-a adus aminte să ridice mâna ca să ceară voie.

– Pot şterge tabla, tovarăşa?

Învăţătoarea s-a încruntat, iritată de întrerupere, apoi a fluturat din degete într-un fel care putea să însemne orice: da, nu, las-o pe mai târziu. Marius nu voia să rămână nici un minut în plus după ore; a ales ce îi convenea, pornind printre bănci cu paşi hotărâţi. L-a ocolit pe oaspetele clasei, a trecut în spatele catedrei şi s-a apucat de treabă.

Claudiu şi-o terminase pe a sa, închizând caietul în care avea să stea de-acum Victoraş – nu el, doar portretul lui. Tovarăşa trecuse la un alt subiect drag ei, minunile ştiinţei şi tehnicii; povestea despre camioanele ieşite pe porţile uzinei Steagul Roşu – când s-a întâmplat... cum să îi zic? Catastrofă, dezastru ar fi prea mult; incident, prea puţin.

Marius ştersese tabla şi s-a dat înapoi – să vadă dacă nu îi scăpase vreo urmă albă? – însă în loc de un pas a făcut doi, a călcat pe marginea podiumului şi s-a dezechilibrat, izbindu-se de bustul tovarăşului. Ori Marius nu îşi cunoştea puterea, ori postamentul nu stătea bine pe podea; s-a clătinat, apoi s-a prăbuşit ca un arbore lovit de trăznet. Şi praf s-a făcut, spre groaza învăţătoarei şi uluirea tuturor! Nu era din bronz, cum crezuserăm, ci din ghips. Chipul lui Claudiu rămânea întruchiparea inocenţei, a unei surprinderi atât de sincere încât mi-am promis să nu joc vreodată cărţi cu el, nici măcar Popa Prostu’. În clipa următoare m-am uitat la Victoraş; ce era cu el?

N-o fi fost sculptura din metal, dar nici de cauciuc. Căzuse cu un zgomot asurzitor, toţi ne speriaserăm, unii ţipaseră. Şi nu era de mirare. Înainte să se facă fărâme, bubuise atât de tare încât pe uşă au dat năvală învăţători şi şcolari din clasele vecine, să vadă ce explodase. Toţi au reacţionat, au comentat, fiecare în felul său.

În mijlocul degringoladei, doar Victoraş rămăsese netulburat. Nici măcar nu tresărise deşi, fiind cel mai aproape, bustul tovarăşului putea să îi cadă pe picior sau – Doamne fereşte! – în cap. Într-un film de război văzusem cum eroul întorcea spatele unei explozii şi se îndepărta agale, în timp ce în urma lui se dezlănţuia iadul. Avea Victoraş atâta sânge rece?

Nici vorbă. Când bunica lui s-a năpustit, trăgându-l de pe scaun, s-a uitat la ea, apoi împrejur cu o figură speriată, de parcă se trezise în cuşca leilor şi habar n-avea cum ajunsese acolo, nici cum să iasă. Mie îmi mergea cam încet mintea în ziua aceea, dar până la urmă m-am prins. Victoraş era surd, aşa se născuse.

Şi-am mai înţeles ceva, uitându-mă la chipul învăţătoarei: nu mai era plină de mulţumire, ci o bunică nefericită ce nu putea lua asupra ei necazul nepotului. Din incubatorul minune ieşise un copil căruia i se dăduseră cărţi proaste în mână, încă de la naştere. Ştiam ce înseamnă asta; fratele mamei venise pe lume cu o boală necunoscută pe atunci, autismul. Gheorghe nu era cum trebuie. „Viaţa nu-i uşoară, îmi spunea uneori bunica. Dacă ai pe deasupra şi un beteşug, îţi trebuie doi îngeri păzitori care să te vegheze, în loc de unul singur.“ Bunica lui Victoraş ştia şi ea asta, fiindcă era neagră de supărare. Nu ca femeile din Africa, aşa vine vorba. Masca satisfacţiei i se jupuise de pe faţă, lăsând în urmă un chip îmbătrânit de griji. Pe dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru-i leopardul, o zicală ce se potrivea cu viaţa tovarăşei Dafina.

S-a silit să zâmbească, înainte să bage cineva de seamă schimbarea. Cu glasul dintotdeauna l-a trimis pe Marius după o mătură şi un făraş, pe alţi doi băieţi să aducă pubela din curtea şcolii, pe noi, ceilalţi, pe la casele noastre, deşi clopoţelul nu sunase de ieşire.

Începusem să-mi strâng cărţile, caietele, când am ştiut deodată ce trebuie să fac. În loc de mărul obişnuit, ionatan sau creţesc, mama îmi pusese o portocală, pe care o păstrasem s-o mănânc în drum spre casă. Când am trecut prin dreptul lui Victoraş, i-am aşezat-o în palme.

– Ai o bunică grozavă, am rostit, având grijă să îmi vadă mişcarea buzelor.

Nu era adevărat, dar am spus-o cu atâta convingere încât, pentru o clipă, am crezut şi eu. Oricum, Victoraş s-a luminat la faţă ca un bec de o sută de waţi. Era o minciună, nici prima, nici ultima din viaţa mea – unele nevinovate, altele nu, fiindcă pe dinafară trebuia vopsit gardul, oricâţi leoparzi, lei sau hiene dădeau târcoale înăuntru...