Contează unde te naşti, dar mai ales când. Dacă aş fi deschis ochii asupra lumii tot în Braşov, dar cu câteva decenii înainte, aş fi copilărit în plină perioadă francofonă, în care era de bontón să spui mamă şi tată întâi în limba lui Voltaire, apoi în grai ardelenesc. Iar dacă ai mei ar fi avut ceva sânge albastru în vine, m-ar fi trimis la un pension la Viena ori poate chiar la Paris.
Însă am sosit în lume într-o vreme când toată lumina trebuia să vină de la răsărit, când până şi străvechiul meu oraş se alesese cu un nume de împrumut pe care nimeni nu voia să-l rostească. Încăpăţânaţi de felul lor, în loc să îşi pună copiii să înveţe despre Marx şi Engels, braşovenii îi trimiteau la grădiniţe şi apoi la şcoli germane. Erau atât de mulţi cei care făceau asta, încât în anii ’60 să fii filogerman devenise un însemn heraldic. Dar, ca toate lucrurile lăudabile în intenţie, era înghiţit nu cu linguriţa, ci cu polonicul.
Orice copil provenit dintr-o familie bună – deşi asta nu mai avea acelaşi înţeles ca înainte cu o generaţie – trebuia să deprindă valorile germane: cinste, hărnicie, ordine şi disciplină. Aşa cum Bucureştiul fusese cândva „micul Paris“, Braşovul nu voia să se lase mai prejos. În Parcul Central puteau fi văzute cărucioare împinse de bone care vorbeau limba lui Goethe, iar în timp ce, la periferie, cartierele muncitoreşti se înmulţeau ca ciupercile, braşovenii din centrul vechi îşi creşteau copiii cu guvernante săsoaice.
Mama ar fi vrut şi ea o fräulein cu maniere impecabile, rochii sobre şi cozi răsucite ca nişte melci în spatele urechilor, care să bage măcar un pic de disciplină prusacă în odrasla ei neastâmpărată. Cum nu îşi putea permite o guvernantă din salariul modest al tatei, singurul ce aducea pe atunci bani în casă, s-a resemnat să aştepte momentul când mă vor primi la Kindergarten.
Grădiniţa era gratuită pentru toţi copiii − una dintre puţinele binefaceri ale socialismului − şi germană, lucru la care autorităţile locale închideau ochii, din nepăsare, îngăduinţă ori pe principiul când lesa e destul de lungă, câinii uită că o au. Oamenii aveau senzaţia că i-au păcălit pe comunişti fiindcă primiseră un drept ce era al lor, secretarii de partid aplaudau la şedinţe, iar lucrurile mergeau ca unse, sau aşa cum umbla o vorbă „tot înainte, fiindcă înainte era mai bine!“.
În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten-ul era tot pe strada Lungă, într-o clădire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite. Spărturile acelea semănau cu cremenea, dacă loveai două între ele ţâşneau scântei. Tot timpul aveam pe genunchi urmele căzăturilor care transformau fiecare recreaţie într-o aventură. Mama le numea semne de bună purtare, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată.
Mama nu abandona lupta şi se străduia din răsputeri să mă aducă pe calea cea dreaptă. Şi să mă hrănească zdravăn, potrivit dictonului „minte sănătoasă într-un trup sănătos“. Cum grădiniţa începea la opt fix, cu punctualitate germană, şi nu mai aveam timp să tândălesc la micul dejun după obicei, mama lua felia de pâine unsă cu unt şi mă punea să o mănânc pe drum, aşa că mergeam, mestecam şi înghiţeam, ajungând la grădiniţă cu gura plină, ca un hamster pe care-l văzusem într-o cutie de sticlă la grădina zoologică. Faptul că fusesem îndopată cu sârg de mama – grijulie cu lucrurile de suprafaţă, dar ignorându-le uneori pe cele ascunse şi, adesea, mai importante – nu m-a ajutat să trec mai uşor peste ziua aceea.
Abia intrasem pe poartă şi am avut primul şoc. Atâţia copii! Nu-mi închipuiam că ar putea fi aşa de mulţi în tot Braşovul. În curtea casei unde mă născusem nu era niciunul apropiat de vârsta mea, iar pe stradă n-aveam voie să mă joc. Crescusem printre oameni mari şi, scoasă din singura lume pe care o cunoşteam, cea a adulţilor, eram ca o sălbăticiune ţinută prea multă vreme în cuşcă şi care, eliberată pe neaşteptate în mijlocul pădurii nu ştia ce sunt copacii, nici cum să se caţere într-unul.
După ce mă lăsase în mâinile capabile ale educatoarei, Fräulein Klara, mama se făcuse nevăzută atât de repede încât n-am apucat să mă agăţ de ea. În schimb am făcut ce ştiam eu mai bine – încă de pe atunci şi am tot exersat între timp –, adică am găsit un cotlon retras unde să mă ascund. Nu auzisem de Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, dar prima pe care am petrecut-o la Kindergarten a fost cu siguranţă aşa. Ceilalţi copii n-aveau probleme, dimpotrivă, se jucau cu însufleţire, strigându-şi cuvinte de neînţeles pentru mine. Mă lipisem de un perete şi închisesem ochii, dorindu-mi fierbinte să mă topesc în aer ca Omul invizibil, deşi nici cartea lui H.G.Wells nu o citisem încă...
Comments