În anii ’60, găinile şi, mai rar, raţele sau gâştele se vindeau la Aprozar, aduse de la crescătorie. O dată pe lună, în faţa magazinului se descărcau cuşti de sărmă cu găini albe, roşii sau din rasa Gât golaş de Transilvania. Păsările stăteau înghesuite ca nişte călători în metrou la o oră de vârf – în New York sau Tokyo, fiindcă primul tren subteran din România, cel din Bucureşti, avea de aşteptat şaisprezece ani până la inaugurare.
Când venea transportul cu galinacee, lumea se aşezase deja la coadă, fiindcă veştile circulau mai iute decât camionul cu remorcă ieşit pe porţile fermei avicole de la Codlea. Până le venea rândul, oamenii alegeau din priviri câte o pasăre, mai ales pensionarii care aveau ochiul format, nu degeaba erau numiţi şoimii cozilor. Când o cuşcă începea să se golească, păsările, înfometate, se repezeau să ciugulească boabele de pe jos. N-apucau să adune prea multe că se pomeneau înşfăcate şi trase afară. Vânzătoarea lega picioarele păsării cu mişcări experte, o cântărea, apoi lua banii şi dădea marfa. Cumpărătorul pleca cu o găină sau două ţinute de picioare, dând din aripi şi bălăbănindu-se cu capul în jos tot drumul.
Nu toate mergeau drept spre butucul de execuţie. Unele păsări erau ţinute o vreme la îngrăşat – caz în care dependinţele îşi dovedeau utilitatea. Oamenii creşteau în pod găini în loc de porumbei, curcani, raţe şi gâşte în magazii, îndopându-le pe ultimele până li se umfla într-atât ficatul încât francezii, mari amatori de pate de foi gras, ar fi pălit de invidie.
Inevitabil însă, venea şi ziua în care orătăniile trebuiau sacrificate. Şi, tot printr-o convenţie tacită, în orice familie asta devenea treaba bărbatului. Doar că pe unii traiul la oraş îi cam înmuiase, iar altora, cum era tata, nu le plăcea să verse sânge nevinovat, oricât de gustoasă ar fi fost ciulamaua de pui. Impasul şi-a aflat repede rezolvarea. În fiecare curte din oraşul vechi s-a găsit cineva cu nervii tari, un topor bine ascuţit şi râvna de a face un ban în plus. La noi era Bodor Zoltan, care mânuia satârul aşa cum turna în sticle vinul de smochine din damigenele pântecoase – fără să irosească vreo picătură. Iar locul execuţiei era gura de canal de lângă poartă, unde pata ruginie nu rămânea uscată prea multă vreme.
Astăzi, când vrei o găină sau o gâscă le găseşti pe rafturi la supermarket, ambalate frumos, numai bune de pus în cuptorul electric. Cum ar fi să cumperi o pasăre care trebuie jumulită, afumată, golită de măruntaie – dar, înainte de toate, tăiată? Nu orice orăşean era în stare de aşa ceva, iar istoriile cu găini decapitate care mai făceau câţiva paşi ori dădeau din aripi înainte să cadă la pământ intraseră în legendele urbane.
Curtea noastră nu avea probleme, fiindcă lui Bodor-baci nu îi tremura mâna, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, nici nu dădea pe alături cu satârul. Găinile sosite la Aprozar arătau pe jumătate moarte de foame, de parcă fermele agricole erau lagăre de concentrare pentru animale. Trebuiau hrănite săptămâni la rând cu boabe de grâu, mămăligă şi biscuiţi muiaţi în apă, până ce mai puneau carne pe ele.
Ai mei cumpărau rar păsări vii, mulţumindu-se cu cele pe care ni le trimitea din când în când bunica, gata tăiate. Iar pentru masa de Paşte ori de Crăciun, tata se oprea cu zburătoarea pescuită din cuşca de plasă în uşa familiei Bodor, unde plătea monezi de un leu în loc de arginţi, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă. Drumul nefericitei galinacee spre locul de execuţie nu trecea pe la noi prin casă. Dacă fetiţa vede găina nu mai scăpăm de ea – era temerea mamei, care ştia ce vorbeşte. N-ar fi trebui să o cunosc niciodată pe Roşcată, numai să îi simt gustul în tocăniţa cu garnitură de smântână...
La început, totul a părut să se desfăşoare ca de obicei. S-a zvonit că se aduc găini proaspete la Aprozar – normal, doar erau vii –, oamenii s-au aşezat conştiincioşi la coadă, tata printre ultimii fiindcă aflase cu întârziere şi, când i-a venit rândul, a ales la nimereală, oricum rămăseseră doar câteva păsări, restul se vânduseră.
A ajuns cu găina la uşa familiei Bodor, care – stupoare! – era încuiată.
– Sunt plecaţi la tratament, la băi, se întorc peste trei săptămâni, a scos capul pe fereastră o vecină îndatoritoare.
Şi-aşa a intrat Roşcata în viaţa noastră. Tata a lăsat-o jos, tăindu-i legătura de la picioare, în timp ce mama nu se putea hotărî unde să o punem. Podul era plin cu rufe abia întinse la uscat, iar în magazie ultimul petec liber fusese ocupat de un căluţ din lemn cu vopseaua scorojită, coama din câlţi şi un smoc rărit în coadă... Ce era de făcut? Roşcata s-a uitat în jur, ameţită după ce se legănase cu capul în jos jumătate din strada Lungă, apoi a pornit spre pătuţul unde îmi culcam singura păpuşă pe care am avut-o vreodată.
Încă de pe atunci păstram în minte o ierarhie clară a ce era important şi ce nu în viaţa mea. Găina făcea o mulţime de lucruri interesante: cotcodăcea, îşi înfoia aripile, ciugulea covorul. Păpuşa era ţeapănă şi, dacă o scuturai, nu scotea vreun sunet, doar îşi rostogolea ochii de sticlă în orbite. N-am stat pe gânduri nici măcar o clipă: păpuşa a zburat cât colo, iar Roşcata s-a cuibărit în pătuţ cu graţia unei regine aşezându-se pe tron după încoronare.
Tata a râs, iar mama a rămas fără cuvinte pentru prima oară de când o ştiam. Din ziua aceea Roşcata şi-a luat locul în familie firesc, de parcă aşa fusese rânduit de la începuturile lumii...
Comentários