Albastrul nu era deloc culoarea mea. Totuşi, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanţă bleu-ciel am zis da, apoi m-am prefăcut că răsfoiesc atentă revistele Elle, Neckermann şi Vogue pe care mi le-a pus în braţe – numere vechi măcar de un an în ţările lor, ultimul răcnet al modei la români – ca până la urmă să o las să aleagă materialul şi modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, căţărat în copaci şi la sărit garduri. „Parcă ai fi un băieţoi“, ofta mama, exasperată. Dacă la alte fetiţe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniţă, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, aşa cum preferam adidaşii anilor ’60, pe nume tenişi, sau încălţămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi şi – Doamne fereşte! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viaţă, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori aş fi vrut să o pot face. În anii de şcoală cel mai mult am urât uniformele, şi-apoi hainele strâmte, în care mă simţeam ca într-o cămaşă de forţă. Mama mi le cumpăra de la Confecţii, ieftine şi în culori închise, de tăvăleală, deşi asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua în care puneam o rochiţă nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agăţam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roşii, nuci verzi sau cerneală – de parcă ştiam exact ce nu iese la spălat. „Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reuşeşti?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l martor pătimirilor sale. Cum cel mai deştept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepţia detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Şi tocmai când credeam că mi-am câștigat dreptul să mă îmbrac băiețește în afara școlii, mama m-a luat de mână şi m-a dus la tanti Stela.
– O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard! mi-a spus mama.
„Să te văd c-o mătrăşeşti şi pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătuşii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte şi ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii cei negri.
Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se şterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titrez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greşea? Îmi era mătuşă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domniţa Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o bună zi dintr-o tapiserie cu cavaleri şi nobile de odinioară exact aşa ar fi arătat ori s-ar fi purtat.
Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creștet şi se ferea să nu verse vreo picătură, păşind cu eleganță chiar şi-n papuci de casă. Felul cum se mişca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care îşi amintea cu nostalgie. „O fată trebuie să știe să coasă, să gătească, să danseze“, mă dăscălea. „Şi mai ales... Dar asta îţi spun când va veni vremea.“ Între timp îşi dădea osteneala să mă învețe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau ţeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până amețeam şi m-ar fi încălțat cu pantofii ei italieneşti, cu vârf ascuţit şi toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simțeam ca o cenuşăreasă antrenând-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină niciodată, fiindcă prințul fugise în Anglia, Franţa sau chiar în iubita ei Austrie.
Eram în România anului 1968, când prinţesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheişă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port?
Tanti Stela terminase de luat măsurătorile şi s-a apucat de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfăşura valul de crep pe masă şi, cu un creion chimic şi o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. „În croitorie, măsori de multe ori şi tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la maşina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătuşa angaja cinci-şase ajutoare şi atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.
Comments