– Selim e cel mai neînfricat om de pe lume, draga mea. Fără el n-aş vorbi astăzi cu tine.
Devenisem deodată numai urechi, simţind apropierea unei istorisiri dintr-acelea care îmi plăceau cel mai mult: una adevărată. Tata se lăsase pe canapea şi m-am aşezat alături, încrucişându-mi braţele, ca să ştie că n-avea scăpare până ce nu aflam totul. Din fir în păr era o vorbă a bunicii.
– Armata am făcut-o la Vânătorii de Munte... Mai ştii ce vorbeam despre ei şi caii lor?
Sigur că-mi aminteam! Îmi arătase o insignă cu un vultur pe ea, munţi şi o floare de colţ cum aveam şi eu în ierbar, uscată, semănând cu o fotografie în sepia a unei flori ce fusese odată vie... Vânătorii de Munte nu împuşcau urşi sau mistreţi, ci luptaseră în război. Urcau pe poteci abrupte înşiruiţi, ducându-şi de căpestre caii cu mers la fel de sigur ca al cerbilor, care nu se temeau să păşească pe margini de râpe, cărând în spinare arme, provizii sau chiar tunuri. Caii aceia se chemau huţuli şi nu erau foarte arătoşi, însă de încredere, ceea ce, între stânci şi prăpăstii, făcea diferenţa dintre viaţă sau moarte. Deşi aveau cai ce cărau poveri, precum catârii, şi alţii, de călărie, Vânătorii de Munte rămâneau trupe de infanterie – lumea celor mari era plină de contradicţii, dar cine stătea să le numere!
Calul tatei semăna cu armăsarii Junilor, nărăvaş, cu foc în vine, dar înainte avusese unul mai blând, cu care se înţelegea de minune. Pe Mănâncă-jăratic îl primise odată cu gradul de sergent şi cum ar fi putut să-l refuze? Toate mi-au venit buluc în minte, timp în care îmi spunea altceva, însă nu eram atentă – vedeam doar, cu ochii minţii, fotografia îngălbenită de vreme cu tata călare pe calul lui neasemuit – iar când mi-am desfundat urechile de gânduri, ajunsese deja mai departe cu istorisirea.
– ... războiul începuse şi fiecare ne-am întors la vechea unitate.
Războiul nu era totuna cu armata, ştiam. În război se moare. Şi despre asta aflasem, era ca o prăpastie care ne pândea pe toţi, la capătul vieţii, pe oricare drum am fi apucat. Dar erau vorbe auzite de la alţii, pentru mine moartea însemna trupul înţepenit şi ochii sticloşi ai porumbelului Arthur, pe care îl îngropasem în pământul din fundul curţii. Însă tata trecuse o dată pe lângă moarte, atât de aproape încât îi simţise răsuflarea îngheţată în ceafă.
– Calul tău ţi-a salvat viaţa, nu?
Îmi povestise acum un an, când tocmai ne întorseserăm de la sărbătoarea Junilor şi nu mă mai săturam să aud despre cai. Tata mi l-a zugrăvit pe al lui, întâi în vorbe, apoi a scos vechiul album şi mi l-a arătat într-o fotografie. Era un cal rasat: negru ca pana corbului, zvelt și cu picioare lungi, de trăpaș. Cu coama împletită şi ţesălat până ce părul îi lucea ape-ape, părea și mai arătos. Mai greu cu încălecatul... Călărețul era mărunt de statură, armăsarul prea înalt. Tata cobora una dintre scări, nu tocmai regulamentar, se sălta în şa, apoi îşi potrivea din mers scara, înainte ca vreun ofiţer să bage de seamă – însă ajungea să plece întotdeauna cu câteva clipe mai târziu decât restul plutonului, ceea ce, printr-un ciudat capriciu al sorţii, îi fusese de mare folos într-o rarişte din Caucaz.
– Calul, da. Şi Selim.
Şi-aşa am aflat ce nu-mi spusese de prima oară. Poveştile tatei se îmbogăţeau odată cu anii mei. Nu erau schimbate, miezul de fapte rămânea acelaşi, însă auzeam amănunte noi, pe care altădată nu le-aş fi priceput. Cu timpul, istoriile deveneau mai complicate şi mai pline de înţelesuri, de parcă ar fi crescut împreună cu mine.
Şi războiul, al doilea pentru întreaga omenire, fusese unul complicat. Vânătorii de Munte luptaseră întâi de partea nemţilor, pe Frontul de Răsărit, ajungând în nordul Bucovinei şi mai departe, în Ucraina, Crimeea şi Caucaz. După întoarcerea armelor, s-au pomenit mărşăluind alături de Armata Roşie, din Transilvania până în Ungaria şi Cehoslovacia. Dar în iulie 1942, tata şi soldaţii lui erau încă...
– ... la Nalcik, în Rusia.
Românii dormeau somnul adânc dinaintea zorilor la o margine de pădure, când au fost atacaţi. Înainte ca lumina noii zile să se aleagă de întuneric, s-au aprins pe cer flăcările roşii al exploziilor, de parcă, în loc să răsară, soarele se fărâmiţase în bulgări de foc care cădeau peste oameni şi cai. Printre bubuituri răsunau tropote, nechezaturi şi ordine urlate de ofiţeri. Nu era prima oară când Vânătorii de Munte se pomeneau într-un baraj de artilerie; ştiau ce trebuie să facă. Au pus repede ce puteau în spinarea huţulilor, apoi s-au aruncat pe caii lor iuţi şi au pornit către zidul copacilor, ce avea să le ascundă fuga.
Tata a încălecat, ca de obicei, ultimul, când restul plutonului era deja la o aruncătură de piatră distanţă. Cât ar fi asta, mult, puţin? Puţin când te afli în spinarea unui cal care goneşte sub pânza unor păianjeni de fier. Mult când între tine şi ai tăi se crapă deodată lumea în două, când cerul ţi se prăvale în creştet, iar pământul deschide fălcile ca să te înghită. Un obuz explodase chiar în faţa tatei, iar suflul l-a aruncat din şa, l-a rostogolit prin văzduh. A fost de parcă ar fi privit soarele de aproape, aidoma lui Icar cel cu aripile lipite cu ceară. Văpaia aceea era şi sunet, i-a străpuns timpanele ca un tăiş. Apoi n-a mai simţit nimic – a lunecat în burdihanul fiarei care-l înghiţise, ca Iona în pântecul balenei, unde era beznă şi tăcere. De Iona ştiam din Biblie, despre Icar aflasem din Legendele Olimpului.
După o vreme a fost trezit de hurducăturile unei căruţe. Deasupra erau crengile copacilor, ascunzând cerul de lumină ori de pucioasă şi, în loc de un înger sau un demon care să-i ureze bun venit pe cealaltă lume, a văzut chipul lui Selim, ce îi ducea la gură gamela cu apă.
– Era rece şi bună ca viaţa pe care tocmai o primeam înapoi.
Crezuse că până aici i-a fost, ceea ce nu era departe de adevăr. Obuzul care îl trântise la pământ fusese printre cele din urmă, ruşii dădeau năvală pe pajiştea arată de proiectile, apropiindu-se de locul unde zăceau tata şi calul – animalul cu gâtul frânt, omul la fel de nemişcat.
Şi-atunci... Turcu’ nu i-a spus niciodată cum îl salvase, el doar râdea bucuros că îl vede întreg şi nevătămat. I-au povestit ceilalţi soldaţi, care îl văzuseră întorcând căruţa, mânând caii printre craterele ce fumegau ca nişte guri de vulcan gata să scuipe lavă. Când a sărit de pe capră gloanţele începuseră deja să şuiere împrejur, însă nu le-a luat în seamă, a ajuns la cel căzut şi l-a tras, l-a târât, apoi Alah i-a dat putere să-l salte, să-l urce în căruţă, deşi tata era mai zdravăn decât el. Selim nici nu simţise înţepătura de viespe din şold, a apucat hăţurile şi a mânat de parcă îl hăituiau lupii... Abia când a ajuns în mijlocul pădurii, unde se regrupaseră ai noştri, iar cineva a strigat după un infirmier, a băgat şi Turcu’de seamă că fusese rănit.
Vederea sângelui ce îi şiroia pe sub pantaloni l-a făcut aproape să leşine. Nu era curajos din fire, îi era frică până şi de cai, nu putea să încalece pe vreunul, de-asta îl numiseră bucătarul plutonului şi îi dăduseră în grijă căruţa intendenţei. Însă în singurul moment care conta, Selim se dovedise neînfricat.
Omul care trecea, când şi când, pe la noi, ca să-mi aducă un zâmbet bun şi o portocală, îi salvase viaţa tatei, într-o faptă de un curaj nebun întâmplată cu şaisprezece ani înainte ca eu să vin pe lume...
Comments