Când spui balcon, te gândeşti la nişte marsupii de ciment agăţate de faţada blocurilor. Al nostru se întindea pe nouăsprezece metri, umbrind jumătate din curte. Balconul avea la un capăt uşa dublă a apartamentului nostru – prima din stejar şi a doua cu vitralii de sticlă, ca peretele unui acvariu în care înotau vrăbii cu ciocul lung şi subţire, despre care am aflat că se numesc colibri. Uşa masivă de lemn stătea de obicei larg deschisă, prinsă cu o sârmă de balustradă; n-o încuiam decât atunci când plecam o dată pe an, la mare.
Cu anii, coşmarele mele s-au diversificat, devenind mai înfricoşătoare. În copilărie, aveam unul singur, acelaşi de fiecare dată: era noapte, eu fugeam pe strada Lungă, printre casele cufundate în beznă, urmărită de cineva, ori de ceva. Ajungeam la poarta noastră, descuiam dar nu stăteam să încui la loc, alergam cât mă ţineau picioarele prin curte, pe scări în sus, apoi pe balconul care parcă nu se mai termina. Şi din nou n-aveam vreme să desfac sârma, să trag după mine uşa groasă de stejar... Mă adăposteam în spatele celeilalte, cu un cadru de lemn şi ochiuri din sticlă. Abia apucam să răsucesc cheia în broască şi ceva-ul care mă hăituia se izbea de uşa cea subţire, făcând să se cutremure casa, strada, oraşul. Şi-atunci, când inima stătea să mi se oprească în piept de groază, colibrii prindeau viaţă, ieşeau din vitralii, întâi patru câţi erau în realitate, apoi tot mai mulţi, năpustindu-se să mă apere, să-l sfârtece pe acela care îmi călca pe urme.
Ziua, nu mă urmărea niciun monstru când mă întorceam de la grădiniţă, doar mirosul de rântaş de la vecini. Balconul rămânea singura cale până la uşa apartamentului unde locuiam – deci era al nostru. O treime din aceeaşi potecă de ciment trecea pe sub ferestrele familiei Spireanu – deci era al lor. Balconul a devenit astfel un teritoriu strategic, un noman’s land disputat cu ardoare. Războiul, al doilea în lumea de la etaj, a început tot fără declaraţii belicoase, surle sau trâmbiţe. Şi, la fel ca acela dinainte, al băii, promitea să fie unul de durată.
Mama uda poteca de beton în zori cu stropitoarea, la prânz doamna Veronica o mătura bine, pentru ca seara, una sau alta să o spele cu ligheanul şi cârpa. Urmele de noroi dispărea într-o clipă, iar cimentul, pe care n-apuca să se aşez vreun fir de praf, era curat ca pardoseala de la castelul Peleş. Dacă am fi fost japonezi ne-am fi descălţat pe palierul scării, mergând de-a lungul balconului cu galoşii în mână şi privirile în jos, să nu zică vecinii că ne uităm înadins la ei pe vreuna din ferestre.
Orice război care se respectă este unul de ocupaţie. Ambele tabere aveau trupe de asalt: vase de lut, oale, glastre cu flori, pe care le mutau strategic. Ciubărul nostru cu leandru era ca ca o fortăreaţă, iar zorelele cu cârcei înfăşuraţi în jurul barelor de fier forjat ale balustrăzii pe post de grăniceri. Mama ataca cu infanteria uşoară – muşcate, bujori, trandafiri. Doamna Veronica îşi adusese propriile trupe – hortensii, aloe, ficuşi. Le vedeam seara într-un loc, iar dimineaţa le găseam mai încoace, de parcă se mişcaseră singure la adăpostul întunericului, cucerind câţiva centimetri de teren. Ghivecele înaintau şi se retrăgeau câte o pătrăţică de eşicher, pioni pe o tablă de şah, însă cu pionii nu se câştigă jocul; partida ameninţa să se lungească până-n toamnă, când vrând-nevrând se declara armistiţiu, fiindcă plantele iubitoare de căldură trebuiau băgate în casă.
Vara, mama uda florile dimineaţa şi seara, uneori şi la prânz; de-atâta stropit, cădea pământ pe jos, motiv ca să spele iarăşi balconul, iar Veronica nu se lăsa nici ea mai prejos. Ghivecele noastre erau maro, cărămizii şi brune, ale vecinei în nuanţe de gri, de la cenuşiu deschis la negru, culori arborate ca o uniformă. Balconul ajunsese atât de plin cu vase de tot felul încât abia aveam loc să trecem pe poteca mereu îngustată, iar valul de tulpini, lujere şi petale îl făcea să semene cu grădinile suspendate ale Semiramidei.
Vecinii din curte ridicau ochii cu veneraţia unor pelerini la vederea unui templu sacru. Ce ştiau ei?! Deasupra capetelor lor, a gâturilor înţepenite de atâta uitat la paradisul verde gata să li se prăvale în creştet, bătălia se ducea mai departe, cu tot mai multă încrâncenare. Veronica lupta pentru fiecare petec de ciment cu eroism, dar de una singură. Vasile nu era interesat de războiul balconului, iar Adina avea bătăliile ei – la coafor, la manichiuristă, pe la magazinele de pe strada Republicii. Nici mama nu avea aliaţi. Tata asculta buletinele de ştiri de pe front cu o expresie amuzată, cât despre mine...
Eu am fost şarpele din grădina raiului.
N-am trădat secrete, dar din când în când treceam de partea inamicului. Al patrulea membru al familiei Spireanu era un pechinez de şase ani, vârsta mea de-atunci, destul de bătrân ca să aibă tabieturi şi încă destul de sprinten încât să vrea să fie scos o dată pe zi din casă. Cea care ieşea cu el de obicei era doamna Veronica, însă în ultima vreme devenise tot mai ocupată cu una, cu alta – ghivece, flori, pământ, strategii – doar războiul nu se ducea de la sine!
Cine să-l plimbe pe Piki?
Şi-aşa ne-am început hoinărelile din amiezele târzii, cu binecuvântarea resemnată a celor două mame – a mea şi a lui Piki. Să plimbi un câine e cea mai plăcută îndeletnicire din lume, bănuiam asta. Dar nu e deloc uşoară – cum aveam să aflu curând.
Un pechinez e cât o pisică, ceea ce nu-l împiedică să se creadă regele străzii. Şi, ca orice patruped care se respectă, îşi marchează des teritoriul. Drumul nostru spre Parcul Central era presărat din loc în loc cu stâlpi, cocârjaţi de cabluri telefonice, de sârme pentru troleibuze. Piki nu rata niciunul; adulmeca întâi, să vadă ce rival trecuse pe acolo înaintea lui – îi ştia pe toţi câinii din Braşovul vechi după miros –, apoi ridica un picior din spate într-un gest nonşalant şi sfidător, lăsându-şi semnătura, de fiecare dată o picătură, nu mai mult, să îi ajungă pentru toţi stâlpii, apoi pentru copacii din parc. Nu îl grăbeam niciodată, nici nu-l trăgeam de lesă cum făceau oamenii neînţelegători cu câinii lor...
Comentarios