Cine n-a văzut Tăcerea mieilor? Cine n-a vărsat măcar o lacrimă citind în nuvele sau romane cum o fetiţă fugită de acasă în ajun de Paşte aleargă pe câmp cu un mieluţ în braţe, într-o patetică încercare de a-l salva de cuţitul măcelarului? Toate istorisirile semănau, fiindcă toate se terminau la fel, realist şi previzibil. Fugarii erau prinşi înainte să ajungă prea departe, mielul dus înapoi la tăiere, iar după ce îşi plângea nefericirea, ghinionul de a se fi născut într-o lume crudă şi nedreaptă, fata învăţa prima lecţie de viaţă pe care n-avea să o uite vreodată: nimeni nu scapă de soartă.
Povestea mea nu e nici tristă, nici plină de învăţăminte. Totul s-a petrecut în vara lui 1966, iar oile şi mieii joacă numai roluri de figuranţi. Aveam şapte ani şi în vacanţa mare petrecută în satul bunicii – unde altundeva? – descoperisem nişte creaturi minunate: câinii de stână.
Spre dezamăgirea mea, câinilor nu le ardea de joacă. Erau la lucru şi fiecare ştia ce are de făcut. Lupu, Haiduc, Sultan şi Jiana se aşezaseră în aşa fel încât să aibă turma sub ochi. Stăteau pe burtă, cu ochii mijiţi, părând că dormitează. Îşi ieşeau însă din nemişcare imediat ce o oaie se îndepărta prea mult ori nişte miei zburdau până dincolo de desişuri. Câteodată era destul un lătrat ca mioara să se întoarcă printre suratele ei, alteori câte un berbec făcea pe niznaiul şi se ducea spre crânguri, cu gând să dispară între tufe. Câinii îl ajungeau la marginea pădurii, tăindu-i orice cale în afara celei de întoarcere.
Oile păşteau ca nesătulele, abia de se opreau să respire, mieii tropăiau, se ciocneau frunte în frunte până ameţeau, berbecul îşi ridica la răstimpuri capul, iar spirala de fildeş a coarnelor lucea în soare. Ciobanii nu trebuiau să mişte un deget. Badea Antim stătea rezemat în bâtă, lăsându-şi privirea să se piardă în depărtări. Tudor şi Marinică îl imitau, intrând în neclintire ca într-o transă. Era şi ăsta un meşteşug, deşi unii îl luau în râs. Întâlnindu-se pe câmp cu un baci încremenit ca o statuie, un orăşean îl întrebase: „Ce faci bade, şezi şi cugeţi?“. „Numa’ şed“, i-ar fi răspuns acesta. Să scormoneşti zarea cu privirea fără să vezi nimic, fără niciun gând, sprijinindu-ţi bărbia de mâinile împreunate pe măciulia de lemn – cât de greu putea fi? Când voi fi mare, cioban mă fac, mi-am promis, hotărâtă să-i fur moşului meseria.
Ceilalţi trei învăţăcei nu apreciau cum se cuvine învăţăturile baciului cel bătrân, împărtăşite prin forţa exemplului. Se plictiseau şi m-au luat cu ei în pădure, unde am aflat rostul coşurilor pe care le purtau sub braţ. Tudor mi-a arătat cum să aleg ciupercile bune de cele otrăvitoare, Marinică cum să mă caţăr după bureţii crescuţi pe trunchiuri ca nişte urechi brune cu care copacii ascultau vântul. Mure n-am găsit, nu era vremea lor, nici afine sau zmeură; am umplut însă două panere cu ciuperci, altul cu fragi sălbatici – arătau ca nişte căpşuni mărunţei, mai parfumaţi decât cei de grădină. Tocmai îi culegeam pe ultimii, unul în gură, unul în coş, când trosnetul unei crenguţe m-a făcut să tresar: era Neluţu. Vorbele mele alergau umăr la umăr cu gândurile, iar sunetele treceau uneori primele linia de sosire. Aşa că întrebarea mi-a ţâşnit de pe buze înainte s-o opresc.
– Sunt urşi pe-aici?
Neluţu n-a făcut decât să ridice din umeri, însă fraţii lui s-au grăbit să mă lămurească:
– Sunt peste tot!
Inima mi-a zvâcnit în piept, sărind peste o bătaie, ca un metronom care pierduse ritmul. Aveam cu noi patru dulăi, mi-am spus, dar după gândul liniştitor, a venit repede un altul: până şi lupii se tem de urs... Culesul se golise deodată de farmec, în schimb coşurile erau pline şi am fost bucuroasă să ne întoarcem în poiana unde badea Antim pregătise prânzul: pâine neagră unsă cu untură, peste care a pus cârnaţi, brânză, ceapă, ridichi, toate tăiate în felii cu un cuţit fără prăsele, numit custură. Mai mâncasem din astea la ţară, dar niciodată nu fuseseră atât de gustoase. „Foamea e cel mai bun bucătar“ ar fi zis...
Bunica! Nu-i spusesem unde mă duc, nici cât o să stau. Aşa eram pe-atunci, când voiam cu tot dinadinsul ceva, uitam de restul lumii; între timp m-am mai schimbat, deşi nu cu mult. Ce fusese în capul meu? Nu mă gândisem că o să lipsesc toată ziua, acum bunica îşi ieşise din minţi de îngrijorare, iar mama şi mătuşa băteau din poartă în poartă, căutându-mă prin tot satul. Poate se duseseră la Primărie să îi dea telefon tatei, rămas la Braşov. Şi-acum, ce necaz, tata o să creadă că mă furaseră şătrarii din Ţânţari sau mă rătăcisem pe cine ştie ce coclauri! Ceea ce nu era departe de adevăr: dacă badea Antim m-ar fi lăsat acolo, n-aş fi găsit drumul înapoi. O clipă mi-a trecut prin minte să îi mărturisesc că plecasem de acasă fără să cer voie cuiva. Dar... M-ar mai fi luat altă dată?
Restul zilei a trecut greu, îmi părea că soarele se târăşte înadins pe boltă ca să lungească orele pline de vinovăţie. Nu şi de regrete. În după-amiaza aceea am învăţat o grămadă de lucruri, printre care să aprind un foc cu lemne. Ştiam câte ceva din romanele lui Karl May, dar una e să-ţi închipui şi alta să vezi cu proprii ochi, să faci cu mâinile tale. Tudor şi Marinică au aşezat nişte pietre în cerc, clădind la mijloc un rug din crenguţe, sub care Neluţu a îngrămădit ierburi uscate şi iască. Fraţii deveniseră serioşi, ca nişte sacerdoţi oficiind un ritual. Finalul însă, m-a dezamăgit. În loc să işte scântei lovind bucăţi de cremene ca indienii lui Winetou, ori să frece două lemne până ieşea fum, ca boşimanii, băieţii au scăpărat un chibrit dintr-o cutie cumpărată de la magazinul din sat.
Badea Antim ne-a ascuţit beţe de alun în care am înfipt hribi, felii de slănină şi pastramă de oaie. Se făcuse vremea cinei şi ne-am pus iarăşi pe mâncat, deşi bucatele nu-mi mai păreau atât de grozave când mă gândeam la ce mă aştepta acasă... M-am dus să dau din porţia mea dulăilor, care au hăpăit tot, până şi ciupercile, apoi m-au privit cu ochii lor de chihlimbar, plini de mirare. De obicei nu mâncau decât o dată pe zi, şi nu când erau de pază. Oare eu nu ştiam asta?
Ciobanul cel bătrân picotea sprijinit în bâtă lângă focul care nu mai era decât o grămadă de cenuşă, Tudor căsca de îi trosneau fălcile, iar Marinică şi Neluţu păreau gata să tragă un pui de somn. Şi dacă vom rămâne acolo, dormind sub cerul liber, ca să ne întoarcem în Vlădeni abia a doua zi sau cine ştie când? Unii oieri plecau cu turma în munţi, la stânele de vară, coborând din nou în sat odată cu prima zăpadă. Îngheţasem, deşi rugul apusului îşi revărsa dogoarea peste dealuri. Apoi, soarele a clipit din marea lui pleoapă roşie, aducând primele neguri. Învioraţi de răcoarea serii băieţii au sărit în picioare, badea Antim şi-a tras mai bine sarica peste umeri, şi-a dus degetele la gură şi a fluierat prelung, câinii i-au răspuns fiecare cu un lătrat, iar turma s-a pus în mişcare...
Comments